Monahul Marcu Dumitrescu (1910–1999)

Fiind foarte râvnitor pentru dreapta credinţă şi călăuzind mulţi tineri pe calea mântuirii, îndreptându-i spre Hristos, a avut mult de suferit, fiind acuzat şi aruncat în închisori, unde a pătimit mult. Prin răbdarea sa şi mila Domnului a fost călăuzit la viaţa monahală şi a intrat în obştea Mănăstirii Slatina – Suceava, în anul 1951 fiind rasoforit în această mănăstire. În anul 1968 se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria, iar în anul 1975 este tuns în monahism cu numele Marcu, găsindu-şi aici liniştea în ascultare şi în neîncetată rugăciune. În anul 1999, după 30 de ani de nevoinţă şi ascultare deplină, fericitul monah Marcu, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a dat sufletul cu pace în braţele Domnului, pe care L-a iubit şi L-a purtat toată viaţa în inima sa.

1. Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu spunea: „A avut o viaţă de călugăriţă. Dormea două ore pe noapte. După ce îşi adormea toţi copiii, mergea şi se ruga într-o cămăruţă alăturată, în linişte. A doua zi se scula prima şi pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.

2. Părintele Marcu a fost un om de mare nobleţe sufletească. Pe când era în închisoare, gardienii îl numeau „fachirul”, pentru că niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată însă a izbucnit în plâns. „Gata! L-am biruit pe fachirul!” au strigat bucuroşi anchetatorii. Însă nu era nici pe departe aşa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul.

3. Ne spunea Părintele Marcu: „Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colţ al celulei şi le ziceam celorlalţi: «Iertaţi-mă, eu am obligaţiile mele de călugăr» şi îmi făceam acolo ale mele”.

4. Odată l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?”. Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credinţa lui învinge. Spun Sfinţii Părinţi că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâţia ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: «Şi tu poţi cădea dacă nu te ajută harul»”.

5. Spunea odată Părintele Marcu: „Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conştiinţa foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: «Doamne, ajută-mă ca să mă îndreptez!». Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinţii Părinţi: «Să facem un pas către Dumnezeu, iar El face doi către noi». Abia aşteaptă să ne întoarcem. Şi vine şi ne ajută. Vine harul să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe”.

6. Iar zicea părintele: „Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minţii, ca să-nţelegem lucrurile. Şi aici atingem problema ochiului sufletului sau al minţii. Cu mintea poţi să înţelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă… Deci când se împreună simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată fiinţa ta. Deci să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”.

7. Tot despre luminarea venită de la Dumnezeu, ne-a spus: „Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăţi o feţişoară către soare, toate celelalte feţe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înţelesuri. Şi atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: „Împărate ceresc”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Şi-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înţelegi”.

8. Zicea odată Părintele Marcu: „Avva Siluan Atonitul a fost un ales al lui Dumnezeu şi trebuia să spună anumite lucruri. Între altele şi faptul acesta: «Fii cu mintea în iad şi nu deznădăjdui». Şi asta este în esenţă şi pentru noi, să ştiţi. Într-un fel sau altul am trăit şi eu starea asta. Că este mare lucru să o şi trăieşti”. Iar fratele cu care vorbea, l-a întrebat: „Dar noi suntem într-o altă situaţie, în alte împrejurări. Să creăm noi atmosfera aceasta de iad?”. „Nu, a spus părintele. Rugându-te, Dumnezeu te înţelege şi ştie şi ce vei face. Dumnezeu ştie despre fiecare din noi mai mult decât ştim noi despre noi. Dumnezeu ştie din veşnicie ce va fi cu noi, şi de când ne-am născut ştie ce vom face cu voia noastră liberă. Dumnezeu ştie de acum încolo ce fac cu voia mea liberă. Şi în raport cu ce ştie că fac eu cu voia mea liberă, îmi dă şi un fel de „viaţă” sau „program de viaţă”. Deci eu nu ştiu ce va fi cu mine în viitor. Pot să greşesc. Dar dacă Dumnezeu ştie că eu voi lupta pe cât depinde de mine ca om împotriva celor ce ştiu că nu-s bune, vine harul Lui neapărat şi mă ajută să le trec. Chiar dacă uneori te lasă... Căci m-a lăsat Dumnezeu în multe împrejurări în viaţă până în ultima instanţă, când trebuia să mor, dar în momentul acela m-a salvat. Odată era să mor din cauza gerului, altădată din cauza foamei...”.

9. Povestea Părintele Marcu că, pe când era la închisoare pentru exterminare, era odată într-o iarnă un ger foarte puternic. Şi erau acolo nişte celule speciale pentru pedeapsă. Era un turn de zid masiv, cu celulele acestea înalte de 7–8 metri jur-împrejurul turnului. Celulele aveau sus nişte ferestre mici cu zăbrele, fără geamuri, ca să fie şi curent, nu numai ger. Şi l-au dus acolo pe părintele. Când gardianul a deschis uşile masive de fier, care făceau un zgomot asurzitor, şi a văzut bezna completă dinăuntru şi a simţit frigul acela care te îngheţa, a tresărit şi a zis: «Dar aici e ca-n iad!». Altui deţinut, cât fusese în acel loc, îi degeraseră şi nasul, şi obrajii, şi urechile, din cauza gerului. Acolo l-au încuiat şi pe Părintele Marcu. Iar el – fiind şi călugăr – a început să facă închinăciuni şi metanii, apoi se mai mişca încoace şi încolo, iar făcea închinăciuni şi metanii… Şi a rezistat aşa trei zile şi trei nopţi. A treia zi a căzut jos, nemaiputând să facă nici închinăciuni, nici rugăciuni, nimic; aproape nu mai ştia de el. Părintele n-a ştiut cât a stat în această stare, dar când s-a trezit, se simţea odihnit, refăcut fizic, iar în jurul lui era o căldură ca de sobă.

10. Tot din închisoare ne-a povestit şi următoarea întâmplare: „Era prin anii 1948–1950. Toţi eram foarte slăbiţi din cauza nemâncării şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să munceşti. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine –, iar de pe la unităţile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldaţii, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morţii. Şi fiind aşa întins pe pat, am zis: «Măi, fraţilor, eu sunt gata să mor». Şi m-am întors cu faţa la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: «Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile lui nea Costică».

Aceea a fost o proorocie, că aşa s-a întâmplat. A doua zi dimineaţă, fiind ziua de Sfânta Maria, s-a petrecut o minune: Am primit cu toţii la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcţia penitenciarelor un vagon plin cu fasole pentru hrana deţinuţilor, cu specificaţia de a se consuma imediat. Aşa că au început să ne dea fasole de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creştin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră şi l-au dat la deţinuţi – ca din partea direcţiei închisorilor –, salvându-le viaţa”. Un ucenic de chilie de-al părintelui spunea că, ori de câte ori îi aducea fasole să mănânce, sfinţia sa se bucura, zicând: „Ce-i la masă? Fasole? O, ce bine!”, amintindu-şi de minunea care îl salvase de la moarte.

11. Alt ucenic l-a întrebat odată pe părintele cum fusese viaţa în închisoare. Părintele Marcu i-a arătat mai întâi capul său, pe care se vedeau multe semne şi urme de lovituri. Apoi i-a spus: „Uite, vezi ce făceau ăştia? Mă luau de păr şi mă izbeau cu capul de pereţi. Odată, pe când cel ce mă ancheta mă izbea cât putea cu capul de perete, a strigat alt anchetator din camera vecină, neştiind ce face acesta cu mine: «Ce faci acolo, măi? Cu ce dai în perete? Vrei să-l spargi?»”. Şi după toate acestea părintele a rezistat (încât se mirau şi aceia cum de mai e sănătos) şi a ieşit de acolo cu mintea limpede.

12. În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinţii. După un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo care l-a consultat, i-a zis: „Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.

13. Părintele Marcu a lucrat ca deţinut şi la Bicaz, unde condamnaţii erau puşi în cele mai periculoase locuri. Multora le era frică şi să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj; aceasta de când avusese un vis, în care se făcea că stătea pe trompa unui elefant, care îl legăna uşor. Iar unii dintre deţinuţi cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: „Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este şi Dumnezeu!”.

14. Mulţi dintre cei închişi în lagăr ziceau că trebuie să-i saboteze pe cei aflaţi la putere, să lucreze cât mai puţin etc. Părintele Marcu nu era de acord cu ei şi le spunea: „Iertaţi-mă, vă rog; voi faceţi ce vreţi, eu însă consider aceasta ca pe un canon pentru păcatele mele”.

15. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare. „Voi nu ştiţi ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărţile care au apărut până acum îţi pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: «Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?». «Vor face şi ei cam jumătate cât noi», a zis bătrânul.

«Dar cei de după ei?», a întrebat fratele. «Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari şi de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăţia lui Dumnezeu». Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost nişte încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile şi încercările, ci şi ispitele; căci ispitele care vin de la vrăjmaşul şi în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?”.

16. A zis Părintele Marcu unui ucenic: „Ia spune, ştii care-i diferenţa între smerenie şi umilinţă?”. „Nu”, a zis ucenicul. „Eu am aflat de la cineva din închisoare, că smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilinţa este conştiinţa păcătoşeniei”.

17. Într-un moment de taină Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul persecuţiei, pe când se afla în Munţii Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.

18. După eliberarea din închisoare, părintele a mers la Mănăstirea Cernica. Odată, fiind cu albinele mănăstirii în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi-atunci a plâns şi s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, miluieşte-ne cu puţină ploaie, că mor albinele de foame!”. Şi în aceeaşi zi a dat Dumnezeu ploaie şi toţi cei din jur au mulţumit Domnului. În anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toţi cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, că ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!”.

19. De la Mănăstirea Cernica, Părintele Marcu a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria, dându-i-se ascultarea tot la stupină. Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare. Părintele Marcu i-a zis: „Frate, aici eu am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez. Să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi totul facem din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi trebuie să ştim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi că totul facem pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Aşa trebuie să facem”.

20. În jurul anului 1980, fiind cu ascultarea la stupină, s-a urcat odată într-un copac după un roi de albine. Când s-a întins după roi, deodată a venit spre sfinţia sa un vârtej stârnit de diavolul. Părintele s-a retras, apoi a încercat din nou, dar iarăşi a venit vârtejul. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. Ultima dată acel vârtej puternic l-a aruncat din copac cu capul în jos. Părintele a căzut chiar în cap, şi din această cauză a rămas gârbov toată viaţa. Dar deşi în urma acestei ispite diavoleşti se mişca greu, părintele era punctual la biserică, unde mergea zilnic, iarnă şi vară.

21. În timpul vieţii, Părintele Marcu, oricât de târziu ar fi terminat ascultarea, îşi făcea apoi toată pravila rânduită. Mânca foarte puţin, iar vinul îl amesteca cu ceai.

22. Un frate i-a spus: „Părinte, nu mă pot smeri şi nu-mi pot tăia voia. Ce să fac?”. Părintele Marcu i-a zis: „Ei, vrând, nevrând, tot trebuie să te smereşti până la urmă!”.

23. A zis odată Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: „Când Dumnezeu te părăseşte şi tu simţi această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poţi s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ţi se iartă cel mai mult păcatele”.

24. Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică.

Părintele l-a întrebat: „De ce judeci pe fraţi?”. Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-şi închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

25. Mulţi fraţi şi părinţi veneau la Părintele Marcu cu necazurile lor, deşi părintele era un simplu călugăr. El le dădea sfaturi şi îi ajuta cu rugăciunea. Câteodată când era vreo problemă mai deosebită, părintele le dădea sfat, dar punea pe respectivul frate să-şi întrebe şi duhovnicul (sau dacă nu se putea, atunci să întrebe alt duhovnic iscusit) dacă e de acord cu sfatul său sau nu. Iar dacă duhovnicul nu aproba ceea ce spusese Părintele Marcu, părintele imediat se smerea şi căuta să-l ajute altfel pe frate, fie şi numai cu rugăciunea.

26. Odată l-a întrebat un ucenic: „Părinte Marcu, de ce nu v-aţi făcut preot?”. Părintele a răspuns: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu”.

27. Părintele Marcu a avut o minte foarte ordonată şi limpede. La vârsta de 88 de ani, observa şi corecta greşeli din cărţile pe care le citea (care erau fie greşeli de tipar, fie de sens). Apoi părintele avea şi o ordine desăvârşită în chilie. Fiecare lucru avea locul lui. Chiar şi creionul; dacă ucenicul îl folosea şi îl punea pe masă înapoi, dar nu la locul lui, părintele îl chema şi îi spunea să pună creionul la locul său.

28. Întotdeauna părintele era foarte atent la fiecare cuvânt al rugăciunii şi la înţelesul lui. Odată l-a îndemnat pe un frate începător să spună zilnic „Rugăciunea pentru mântuire”. Apoi i-a tălmăcit înţelesul fiecărui cuvânt în parte.

29. Ne spunea un ucenic că, puţin înainte de moartea părintelui, l-a găsit în chilia lui, cugetând la cuvintele: „Toată dreptatea noastră este în faţa lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate”. Şi zicea bătrânul: „Îţi dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată. Şi nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”.

30. Cu puţin timp înaintea morţii părintele a visat că urca pe o scară şi mai avea foarte puţine trepte de urcat. Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se făcea că era pe o câmpie foarte frumoasă şi a venit un înger din urmă şi l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aştepte puţin. Şi atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârşit şi trecerea la odihna lui Hristos, după o viaţă întreagă de suferinţă.

31. Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obşte pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.

32. Un frate, cu puţin timp înainte de obştescul sfârşit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândeşte îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: „Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi ştii să se roage şi pentru mine”.

33. Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simţindu-şi sfârşitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtăşit dimineaţa cu Trupul şi Sângele Domnului, iar la orele 12 şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos.