Ieroschimonahul Onufrie Frunză (1911–2001)

Publicat

Fericitul întru nevoinţă Ieroschimonah Onufrie era de loc din comuna Călăraşi – Botoşani. S-a născut la 17 februarie 1911 din părinţi evlavioşi, Teodor şi Profira, şi a primit numele de Constantin. Dorind să slujească lui Hristos, s-a închinoviat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1936. După doi ani primeşte tunderea în monahism cu numele de Casian şi se nevoieşte în mai multe ascultări. În anul 1946 se învredniceşte de harul preoţiei, iar în anul 1949 se închinoviază în Mănăstirea Slatina, pe care o povăţuia Arhimandritul Cleopa Ilie.

Apoi, după ce stă câţiva ani egumen la Schitul Graşi – Târgu Neamţ, în anul 1956 a fost numit egumen la Schitul Tarcău – Neamţ, iar mai târziu a fost numit egumen la Schitul Rarău – Suceava. Fiind un suflet foarte blând şi nevoitor, la bătrâneţe se reîntoarce la mănăstirea de metanie şi se retrage la linişte cu binecuvântare, nevoindu-se în pustnicie la Sihla şi la locul numit „Piciorul Crucii”, din apropierea mănăstirii. În anul 1996 primeşte marele şi îngerescul chip cu numele de Onufrie, continuându-şi viaţa de sihăstrie. Sâmbătă, la 6 ianuarie 2001, când se prăznuieşte Botezul Domnului, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos.

1. Spunea Părintele Onufrie despre plecarea sa la mănăstire: „Când m-am hotărât să plec la călugărie, i-am spus mamei acest lucru şi s-a bucurat. Când a auzit tata, a vrut să-mi spargă capul cu un ulcior, dar eu, voinic fiind, l-am dovedit şi-am scăpat. Dar aceea a fost o ispită, pentru că după câţiva ani am mers odată pe acasă, iar tata mi-a zis: «Bine că te-ai dus la mănăstire, de acum tu ai făcut un lucru mare, dar eu nu am făcut nimic în viaţă!»”.

2. Fiind frate începător, a avut ascultare şi la vitele mănăstirii. Într-o zi, pe când era cu vacile la păscut, una din ele a răsturnat cu cornul o căpiţă de fân. Economul a venit mânios la el, mustrându-l şi zicându-i: „De ce-ai lăsat să strice căpiţa şi n-ai avut grijă de vaci?”. Fratele Constantin s-a smerit şi n-a zis nimic. Atunci economul s-a dus la părintele stareţ, i-a povestit întâmplarea, apoi i-a spus: „Părinte stareţ, pe fratele Constantin să-l îmbrăcaţi, că merită să fie călugăr”.

3. Ne spunea un ucenic: „Părintele era foarte blând. Dacă cineva îl ocăra, îndată îşi cerea iertare: «Iartă-mă, părinte, că am greşit». De multe ori, când greşea ucenicul, se dădea pe sine vinovat, zicând: «Din cauza mea ai stricat cutare lucru»”.

4. Acelaşi ucenic ne-a spus: „Părintele era simplu în cuvânt şi se păzea să vorbească de lucruri mai presus de starea sa duhovnicească. Căuta ca lucrurile pe care le vorbea să fie mai mici ca starea lui interioară. De aceea a fost trecut cu vederea. Însă blândeţea, tăcerea şi smerenia lui, puţini o pot dobândi. El căuta mult simplitatea, fugea de vorbă multă şi fără rost şi se îndeletnicea cu rugăciunea minţii”.

5. Altădată ne-a povestit acelaşi ucenic: „Părintele Onufrie dădea mare importanţă păzirii minţii. Dar mai înainte de paza minţii era foarte atent la păzirea de pricinile păcatului. Deci nu lupta cu păcatul, ci cu pricinile lui, zicând: «Fugi de pricina ispitei»”.

6. Un ucenic de chilie al Părintelui Onufrie ne-a spus: „Odată, pe când părintele era retras la linişte, eram împreună în pădure. Şi am avut o discuţie cu sfinţia sa privitoare la cuvintele Mântuitorului către farisei, care se lăudau că au şi ei ucenici. Iar Mântuitorul le spusese că într-adevăr au şi ei ucenici, dar îi fac fii ai gheenei şi îndoit decât ei. Şi-apoi i-am spus: «Părinte Onufrie, părintele stareţ a spus să facem cutare lucru. Dacă a spus să facem asta, trebuie să facem ascultare». Atunci părintele a zis: «Da. Dar ce faci cu pravila? Unde ţi-e pravila? Dacă nu-ţi faci pravila, ce răspuns dai tu? Ce, părintele stareţ răspunde de tine? El te-a pus să faci, dar dacă tu nu ţi-ai făcut pravila, crezi că răspunde el pentru tine? El zice: „Eu i-am dat de lucru. Treaba lui ce face mai departe”. Pe el nu-l mai doare capul. Pe tine te priveşte. Tu vrei să fii lăudat că ai făcut mare ispravă? Tu cauţi lauda oamenilor, nu cauţi mântuirea!»”.

7. Acelaşi ucenic ne spunea: „Fiind în singurătate, de multe ori îi ziceam să mai lucrăm ceva, dar el răspundea: «Uite. Este ora patru. Gata! De la ora patru avem pravilă: Ceasul nouă, Vecernia, Pavecerniţa. Obligatoriu. După aceea, dacă mai este vreme, mai fac». Nu stătea el să lucreze noaptea… Zicea că dacă ar veni cineva să-i ceară socoteală pentru cât a lucrat, ar fi răspuns: «Atât». «Cum? Numai atât?». «Atât am putut». El era hotărât. Zicea: «Întâi să fac pravila, pe urmă dacă mai pot face ceva». Nu lăsa nici o zi fără să-şi facă rânduiala de rugăciune”.

8. Mai zicea Părintele Onufrie: „Rugăciunea minţii începe să dea roade abia după 20–30 de ani de mănăstire, dacă monahul a fost lucrător. Dar mintea nu ajută pe fiecare, că nu au toţi aceeaşi putere. După 20 de ani încep să apară roadele şi atunci poţi spune cuvinte de folos. Să nu te apuci să spui cuvinte de folos, dacă n-ai pus în practică, căci rămâi batjocorit de diavoli”. Apoi sfătuia pe ucenici cum trebuie să se facă rugăciunea minţii, pentru că unii, fie din cauză că s-au forţat prea tare la rugăciune, fie că au avut gânduri înalte despre ei înşişi, şi-au ieşit din minţi. De aceea fiecare trebuie să aibă un povăţuitor duhovnicesc.

9. Părintele Onufrie sfătuia pe toţi să rabde necazurile. Şi zicea: „Sunt necazuri exterioare şi necazuri interioare. Necazurile din afară sunt: fie că te-a ocărât un frate, te-a nedreptăţit, te-a defăimat sau te-a lovit şi aşa mai departe. Iar necazurile cele dinăuntru sunt: Întâi apare cârtirea; apoi nerăbdarea lăuntrică, ura, duşmănia, invidia, zavistia... Cele interioare sunt mai periculoase ca cele exterioare. Iar dacă pe cele exterioare nu le putem răbda, cum le vom răbda pe cele interioare? Căci dacă nu le răbdăm pe cele exterioare, nu le putem răbda nici pe cele interioare”.

10. Părintele nu dădea sfat nimănui să lase rugăciunile dimineţii şi ale serii, şi să se ocupe numai de Psaltire. În plus, spunea să se citească Psaltirea cu tot cu molitfe, nu numai psalmii; pentru că trebuie să aibă mare lucrare duhovnicească cineva ca să citească numai psalmii, şi totodată are mare luptă. Acele molitfe spunea că sunt ca untdelemnul în mâncare.

11. Un ucenic zicea: „Părintele era omul rugăciunii, al smereniei, al blândeţii, al păcii şi al tăcerii, şi pe toate le învingea prin smerenie şi răbdare”.

12. Alt ucenic ne spunea că Părintele Onufrie nu vorbea mult cu oamenii, aceasta fiind o povară pentru el, pentru că îi întrerupea rugăciunea. Numai când avea un îndemn interior vorbea. Scopul lui era să nu fie cunoscut.

13. Alt părinte povestea că Părintele Onufrie îi ştia gândurile, pentru că atunci când venea la sfinţia sa, primea răspunsuri la gândurile lui înainte de a le spune părintelui.

14. Zicea un ucenic: „Părintele tot timpul m-a ajutat cu rugăciunea şi nu se mânia, ci pe toate le primea cu răbdare. Apoi totdeauna mă încuraja, mă îmbărbăta şi niciodată nu m-a respins”. Asemenea făcea şi cu alţi fraţi care erau în ispită.

15. Spunea Părintele Onufrie unui frate: „Dacă ai venit să te mântuieşti, atunci trebuie să te smereşti”.

16. Zicea odată Părintele Onufrie: „Eram într-un an la Iaşi de hramul Cuvioasei Parascheva şi mi s-a întâmplat să văd o minune. Când duceau în biserică racla cu sfintele moaşte, o purtau patru preoţi. Şi fiind şi eu pe lângă raclă, unul dintre acei preoţi mi-a zis: «Ţine, părinte, că o scap! Ţine, părinte!». Însă când am pus eu mâna mi s-a părut aşa de uşoară, ca o pană! Cine ştie ce păcat făcuse acel preot, de apăsa aşa de greu racla cu sfintele moaşte asupra lui”.

17. Odată Părintele Onufrie l-a visat pe Părintele Ioanichie Moroi şi l-a întrebat:

– Te-ai mântuit, Părinte Ioanichie?

– Cu mila lui Dumnezeu m-am mântuit, Părinte Onufrie, dar greu!

– Cum, părinte? Sfinţia ta, care ai postit atât de mult şi te-ai nevoit atât, abia te-ai mântuit?

– Da, pentru că eu am fost preot şi duhovnic...

De asemenea, Părintele Onufrie spunea la bătrâneţe că îi pare rău că s-a făcut preot, sfinţia sa primind preoţia la insistenţele Părintelui Cleopa. Apoi zicea bătrânul: „Pe de-o parte, la spovedanie nu ştii pe cine dezlegi şi pe cine legi; unii nu se spovedesc curat şi pe urmă le dai voie să se împărtăşească. Iar pe de altă parte, ca preot, poţi să greşeşti cu păcate de moarte la Sfânta Liturghie, chiar fără să-ţi dai seama. Mult mai liniştit eram acum, dacă aş fi fost doar călugăr!”.

18. Altădată ne-a povestit părintele: „Când m-am dus stareţ la Tarcău, am găsit acolo doi fraţi care căzuseră în unele păcate. Unul dintre ei a venit la mine şi s-a spovedit, dar celălalt nu. Noaptea am avut un vis: Se făcea că eram lângă o fântână plină cu apă curată şi doi băieţi murdari pe obraji şi pe haine se jucau împrejurul acelei fântâni. Privind la ei, văd că unul dintre dânşii a căzut în fântână. Eu l-am apucat repede şi l-am scos. După ce l-am scos din apă, am văzut că acesta era foarte curat, iar celălalt se învârtea murdar împrejurul fântânii”.

19. La Schitul Rarău este o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pe care a readus-o Părintele Onufrie în schit, pe când era egumen. Odată, fiind hram la Schitul Rarău, nişte hoţi au vrut să prade noaptea mănăstirea. Pe când se sfătuiau ei cum să facă, fiind pe o punte deasupra unei ape, s-a rupt balustrada punţii şi au căzut toţi în apă, lovindu-se şi rănindu-se. Apoi au mers toţi la mănăstire, spunând egumenului Onufrie ce voiau să facă şi ce au păţit.

20. Cât a stat egumen la Schitul Rarău, Părintele Onufrie n-a vrut să tragă curent electric şi nici maşină n-a vrut să cumpere pentru schit. Aveau o căruţă şi cu aceea se duceau în sat şi îşi aduceau cele de nevoie pentru schit. Tot în acea perioadă, părintele îşi făcuse un bordei nu departe de schit, iar după Utrenie mergea acolo şi se ruga până dimineaţa.

21. Zicea Părintele Onufrie că, pe când era stareţ la Rarău, era o troiţă pe drumul spre mănăstire. Primarul a dat ordin să se scoată crucea de acolo, dar nimeni n-a vrut să facă aşa ceva, decât numai un şofer de pe o maşină. Şi într-o dimineaţă a legat crucea de maşină şi a scos-o din pământ. Seara acel şofer trebuia să vină cu muncitorii. Şi nu departe de locul de unde scosese troiţa, s-a răsturnat maşina. Toţi au scăpat nevătămaţi, numai şoferul a fost prins sub cabină şi a ars de viu acolo. Nimeni nu l-a putut scoate.

22. Fiind egumen, părintele citea Molitfele Sfântului Vasile la bolnavi. Înainte spovedea bolnavul şi ţinea post şi sfinţia sa şi cel suferind. Odată a vindecat un copil de 12 ani, paralizat. În timp ce îi citea molitfele, pe la jumătate, copilul s-a ridicat în picioare şi a început să strige „tată” şi „mamă”. Atunci toţi s-au minunat şi au început a plânge.

23. După ce a fost dat afară din mănăstire, odată cu decretul, a stat patru ani pe pământul unui credincios, într-un bordei. Avea opt stupi acolo pe care-i îngrijea; cu jumătate din ce lua de la stupi trăia sfinţia sa, iar cealaltă jumătate o dădea omului pe al cărui pământ stătea. Preotul din acel sat i-a luat Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, ca să nu poată citi la vreun credincios. Dar văzând că Părintele Onufrie se smereşte, vine ca un simplu credincios la biserică, cântă Duminica la strană, nu caută bani şi altele asemenea, pe urmă i-a dat înapoi şi Molitfelnicul, şi epitrahilul şi crucea, şi îl lua peste tot cu el, la înmormântări, la botezuri şi la toate slujbele, dându-i şi cele de nevoie.

24. Deşi a fost mulţi ani preot şi egumen, Părintele Onufrie nu a predicat niciodată, decât numai cu fapta. O singură dată a ieşit să predice, dar, începând să vorbească, îi curgeau lacrimile, neputându-le opri. Plângeau şi oamenii din biserică împreună cu sfinţia sa. Şi din această pricină, de atunci n-a mai ieşit la predică.

25. Odată, pe când era retras la chilia de la „Piciorul Crucii”, Părintele Onufrie a venit la Schitul Sihla fără să fie chemat de cineva, inspirat de Duhul Sfânt, întrebând de unul din fiii săi duhovniceşti. Cu câteva zile înainte acel ucenic se lovise la un ochi, care acum începuse să i se albească şi nu mai vedea cu el. Părintele Onufrie i-a spus ce să facă şi de a doua zi ochiul a început să se vindece. Apoi părintele a plecat înapoi la chilia sa.

26. Într-o zi, venind ucenicul cu mâncare la chilia bătrânului, l-a văzut pe Părintele Onufrie stând în faţa bordeiului, rugându-se şi făcând închinăciuni. Bordeiul era înconjurat de copaci, aşa că nu-l vedea nimeni de la distanţă, decât dacă ar fi fost cineva chiar lângă bordei. Părintele nu l-a observat pe ucenic, aşa că acesta a stat mult timp acolo, folosindu-se nu puţin de această minunată privelişte, cum cuviosul său bătrân, fiind la vârsta de 83 de ani, se ruga şi făcea sute de închinăciuni.

27. Părintele Onufrie păstra dreapta credinţă cu mare sfinţenie şi nu vorbea niciodată cu cei de altă credinţă. Căci spunea: „Dacă vine la dreapta credinţă şi se face ortodox, vorbesc şi îi spun. Dacă nu vrea, nu discut cu el”.

28. Părintele Onufrie vorbea mult în pilde. Odată l-a întrebat un frate ce să facă, pentru că nu are smerenie şi are o mulţime de gânduri care îl apasă. Părintele i-a zis: „Am văzut un şarpe azi dimineaţă; era lung de o jumătate de metru. Era tânăr, în creştere, dar mâţa îi sare pe cap, dă cu ghearele şi-l omoară. Sunt şi şerpi care au pui. Dacă îi omori cu puii în burtă, nu mai nasc; dacă nu, ei nasc. Tot aşa se întâmplă şi cu gândurile”.

29. Acelaşi ucenic l-a întrebat ce să facă, pentru că vin în mănăstiri femei în ţinută indecentă şi el se sminteşte. Părintele a zis ca şi cum s-ar fi referit la sine însuşi: „Nu mai văd, nu mai aud…”.

30. L-a întrebat un frate:

– Părinte, ce să fac dacă vine vreo prigoană? Părintele Cleopa a zis să mă las în voia Domnului.

– Ei, te ascunzi până trece. Când mai slăbeşte, vii înapoi. Părintele Cleopa a făcut la fel. Atunci fiecare pe contul lui. Fiecare pentru el: mai vii, mai pleci.

31. Unui frate începător i-a zis: „Un ucenic a întâlnit un bătrân la cimitir şi l-a întrebat ce să facă. Bătrânul i-a răspuns: «Dacă îţi vei păzi limba şi pântecele, vei ajunge sfânt»”.

32. Altădată a spus unui frate: „La tot lucrul trebuie să avem dreaptă socoteală, să nu cădem în extreme. Am avut un bun prieten care unsprezece ani nu a vorbit cu nimeni, pentru ca să vorbească cu Dumnezeu. Un singur lucru spunea: «Mai zi „Doamne Iisuse”. Mai roagă-te. Mai taci». Când am fost la chilia lui să-l văd, înnebunise. M-am luptat cu el şi, deşi era slab, abia l-am putut birui. L-am dus la spital”. Fratele a întrebat: „Până la urmă s-a făcut bine?”. După o scurtă ezitare, părintele i-a răspuns: „Da, s-a făcut bine”.

33. Părintele i-a spus unui frate începător: „Frate, tot e mai bine în mănăstire, decât în lume, căci aici măcar ai biserica, chiar dacă mai rar”.

34. Un frate i-a spus: „Părinte Onufrie, n-am râvnă, nici răbdare, nici smerenie, nici altă faptă bună”. Părintele s-a întors atunci către ucenicul său de chilie şi i-a zis, ca şi când n-ar fi auzit cuvintele fratelui: „Părinte, am auzit că anul acesta au ieşit cartofii tare mici. Şi ştii de ce? Pentru că nu i-a udat. Trebuie udaţi ca să crească!”.

35. Un frate i-a cerut sfat cum să se păzească de gândurile spurcate. Părintele i-a zis să se roage din inimă şi să se pregătească de moarte. Alt ucenic a spus că aproape de fiecare dată când pleca de la Părintele Onufrie, bătrânul îi zicea: „De-acum să ne pregătim de moarte!”. Căci părintele avea tot timpul cugetarea la moarte.

36. Dintre sfaturile pe care le dădea călugărilor, părintele punea mare accent pe împlinirea pravilei şi mai ales a canonului călugăresc. Iar dacă vedea că unii se întristau, neîmplinindu-şi canonul din diferite motive, părintele spunea: „De, măi băiete, măcar să ne păzim de păcatele cele mari şi să avem nădejde la mila lui Dumnezeu”.

37. Odată a zis unui frate: „La călugărie să nu chemi pe nimeni din familia ta. Lasă să fii tu singur cu Dumnezeu, ca să te iubească numai El. Să fii numai tu şi Hristos, ca să te iubească numai El”. Prin aceasta ne-a arătat lepădarea de sine pe care trebuie să o aibă călugărul.

38. Altădată a spus Părintele Onufrie unor fraţi că în toată viaţa lui de călugăr nu i-au lipsit niciodată cele şapte Laude. Iar un ucenic de chilie pe care l-a avut când era la pustie mărturisea că părintele, pe lângă cele şapte Laude, citea zilnic dimineaţa două acatiste, seara Canonul de pocăinţă către Mântuitorul şi Paraclisul Maicii Domnului şi alte rugăciuni. De asemenea citea mult din Psaltire, până la o Psaltire pe zi, iar restul timpului practica rugăciunea inimii. Mânca foarte puţin, de obicei o dată pe zi.

39. În Postul Mare, Părintele Onufrie citea Sfânta Evanghelie şi cugeta la patimile Mântuitorului. Odată au venit în Postul Mare nişte credincioşi la sfinţia sa. Părintele le-a vorbit câteva cuvinte duhovniceşti. Apoi, începând să le vorbească despre patimile Mântuitorului, au pornit a curge din ochii săi lacrimi ca două mici pârâiaşe, neputându-le opri. Toţi cei aflaţi în chilie erau atunci cu lacrimi în ochi. De asemenea şi alţi ucenici ne-au mărturisit că pe când povestea părintele ceva despre Dumnezeu sau despre sfinţi, uneori nu se mai putea stăpâni şi plângea cu suspine şi lacrimi. Odată le-a spus fraţilor, pe când era la Sihla: „Măi băieţi, dacă aţi şti voi câţi sfinţi au umblat pe locurile astea!”, şi îndată a început a plânge cu lacrimi.

40. L-a întrebat odată un ucenic pe părintele dacă are rugăciunea inimii. El i-a răspuns că n-o are şi chiar se roagă la Dumnezeu să nu-i dea această rugăciune, că pe urmă trebuie să aibă multă grijă să nu-l cuprindă demonul mândriei. Însă la insistenţele ucenicului, Părintele Onufrie i-a spus: „O singură dată am avut această rugăciune, dar nu prin rugăciunea lui Iisus, ci rugându-mă cu rugăciunea Maicii Domnului: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!». Mă necăjeam eu să zic rugăciunea şi deodată s-a aprins ca un foc în inimă, ca un jar, şi ardea, şi am început să transpir, şi plângeam continuu şi parcă curgea apă de pe mine. Am dat hainele jos, că nu mai puteam suporta. Aceasta a durat cam jumătate de oră. Apoi niciodată n-am mai avut această rugăciune”.

41. Odată ne-a povestit Părintele Onufrie că, pe când era în Sihăstria, avea un bordei în pădure şi se ducea noaptea să se roage acolo, iar dimineaţa venea înapoi la mănăstire. De când era tânăr, era foarte curajos şi nu se temea de nimic. Şi într-o dimineaţă, pe când se întorcea la mănăstire pe cărare, l-a ajuns o trăsură. Vizitiul i-a zis: „Părinte, urcă să te duc la mănăstire”. Părintele s-a urcat şi a mers o bucată de drum. Mergând aşa, şi-a adus aminte că nu şi-a făcut semnul Sfintei Cruci când s-a urcat. Iar când şi-a făcut cruce, s-a trezit într-o râpă, dispărând şi trăsura şi vizitiul. Atunci şi-a dat seama că acel vizitiu era diavolul, care voia să-l piardă. Şi a umblat vreo trei zile, rătăcind prin păduri, până a dat de mănăstire.

42. Altădată l-a trimis stareţul Ioanichie Moroi la o mănăstire, în ascultare. Zăpada era până la genunchi. Când a ajuns era deja noapte. Maica stareţă i-a zis: „Stai aici la arhondaric până dimineaţa, căci este periculos noaptea prin pădure”. Părintele i-a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu mă întorc, nu rămân eu la mănăstire de maici noaptea”. La întoarcere ningea, era lună, şi deodată i-au apărut în faţă trei lupi. Părintele a rămas nemişcat, apoi şi-a făcut Semnul Sfintei Cruci şi l-a luminat Dumnezeu de şi-a luat traista, a început să o învârtă deasupra capului şi a năvălit el peste ei. Iar lupii s-au speriat şi au fugit. Aşa, cu ajutorul Domnului, părintele a scăpat şi s-a întors nevătămat la Sihăstria.

43. Un ucenic spunea că într-un miez de noapte, pe când Părintele Onufrie îşi făcea obişnuita pravilă, i s-a arătat deodată în chilie o flacără de culoare roşu aprins, dându-se drept lumină dumnezeiască. Părintele şi-a dat seama că este înşelăciune şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi rugându-se, acea lumină a dispărut.

44. Ne spunea acelaşi părinte că într-o noapte a venit diavolul în chip de măgar la gemuleţul chiliei bătrânului şi a început să zbiere şi să lovească în uşă. Părintele nu i-a dat nici o importanţă, citind în continuare la Psaltire şi spunând „Doamne Iisuse”. Neputând intra în chilie datorită rugăciunilor părintelui, diavolul a stat afară până aproape de ivirea zorilor, plecând apoi ruşinat.

45. Într-o noapte a venit la chilia părintelui ucenicul său, spunându-i că aude în chilie, pe când se roagă, nişte avioane. Părintele Onufrie a venit în chilia ucenicului, s-a rugat puţin, apoi s-a auzit un zgomot ca de avioane care se prăbuşesc. Atunci Părintele Onufrie l-a întrebat pe ucenic: „Ai auzit ceva? Ce ai auzit?”. Acesta a zis: „Un zgomot ca de avioane care se prăbuşesc”. Atunci părintele a spus: „Asta am auzit şi eu”. De atunci au dispărut zgomotele.

46. Spunea Părintele Onufrie: „În ultimii ani auzeam nişte cântări bisericeşti – prohodul, axioane, heruvice… –, care mă însoţeau când mergeam şi veneam de la biserică, iar uneori le auzeam şi în chilie. Toate erau de la diavoli. Abia am scăpat de ele după câtva timp. Dar ce era mai rău era că începuseră să-mi şi placă, pentru că erau tare frumoase. De heruvic am scăpat cel mai greu”. Ucenicul său ne-a spus că părintele, pentru a scăpa de aceste ispite, a cerut sfatul bătrânilor, apoi a fost să se închine pe la sfinte icoane făcătoare de minuni, pe la sfinte moaşte şi a ţinut mult timp post fără ulei, mâncând o singură dată în zi puţină pâine muiată în ceai. Iar după câtva timp, cântările de până atunci nu se mai auzeau, în schimb părintele auzea cocoşi cântând şi alte strigăte, care veneau tot de la diavoli; însă cu darul lui Hristos, până la urmă toate au dispărut.

47. Odată părintele mergea prin pădure cu toiagul în mână. Iar doi părinţi de la Mănăstirea Secu, aflaţi prin pădure, i-au cerut binecuvântare. Părintele, necunoscându-i mai dinainte, i-a binecuvântat, zicând unuia dintre dânşii: „Părinte, să ai răbdare la Mănăstirea Secu!”.

48. Pe când părintele era retras la „Piciorul Crucii”, s-a dus într-o noapte un ucenic la el. După ce a bătut în geam a doua oară, Părintele Onufrie a răspuns, întrebând cine bate. Apoi a deschis uşa, într-o mână ţinând o lanternă, iar în cealaltă având metaniile şi crucea. Mai întâi i-a dat ucenicului să sărute sfânta cruce, l-a binecuvântat pe cap, pe urmă au intrat. Şi a zis părintele: „Ţi-am deschis, pentru că tu ai bătut altfel. Că este o bucată de vreme de când vine un diavol în fiecare noapte, exact la aceeaşi oră, şi mă trezeşte la rugăciune”.

49. Părintele Onufrie spunea ucenicului său despre luptele sfinţiei sale cu diavolii, că odată, la bătrâneţe, a vrut vrăjmaşul să-l amăgească prin somn cu ispite trupeşti.

– Te-am dat în ispită! zicea diavolul.

– Nu m-ai dat! spunea părintele.

– Te-am dat în ispită! zicea iar vrăjmaşul.

– Nu, diavole, nu m-ai dat! spunea iar Părintele Onufrie.

50. Odată a stat la spital vreo câteva zile. Şi-a luat acolo o icoană cu Maica Domnului, o candelă, ulei, şi făcea pravilă ca în mănăstire, cele şapte laude, citea la Psaltire şi alte rugăciuni. Iar într-o noapte a venit vrăjmaşul la el, ca un arap, şi a început să-l strângă de gât, zicând: „Nici aici nu-mi dai pace? Şi aici ai venit să mă necăjeşti?”.

51. La bătrâneţe părintele ajunsese la o deosebită curăţie a inimii, căci îi vedea pe toţi oamenii sfinţi. De mireni se folosea pentru răbdarea lor în necazuri, de monahii din obşte se minuna pentru râvna lor la cele duhovniceşti, iar pe cei retraşi în păduri, care locuiau în bordeie, nevăzuţi de oameni, îi vedea desăvârşiţi.

52. Părintele Onufrie avea un pătuţ mic în bordei, încât nici nu se putea întinde pe el. Şi zicea: „N-am venit aici la odihnă. N-ai nici o plată, dacă nu te osteneşti. Pustnicul trebuie să mănânce bureţi, fructe de pădure şi altele asemenea, altfel n-are nici o plată”. Şi primea mai bucuros cele ale pustiei decât alte daruri, considerându-le ca o binecuvântare a lui Dumnezeu.

53. Părintele dormea foarte puţin. Somnul lui era de 2–3 ore seara. Noaptea o petrecea în rugăciune şi lacrimi. Ziua, după ce termina pravila, sculpta cruciuliţe pentru blagoslovenie, iar uneori mergea la pădure după bureţi, urzici şi flori de ceai.

54. Pe când era tânăr, dormea într-un sicriu pe care îl ţinea sub pat, pentru ca să nu-i vadă cineva nevoinţa. Un ucenic de chilie ne-a spus că la vârsta de 82 de ani dormea cu capul pe o bucată de lemn. Iar în ultimii ani ai vieţii părintele nu se mai întindea nici pe micul pat pe care îl avea în chilie. Locul lui de odihnă era pe acelaşi scaun de lemn în care stătea în timpul rugăciunii.

55. În ajunul Botezului Domnului din anul 2001 Părintele Onufrie s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului pentru ultima dată, pregătindu-se pentru călătoria cea de veci. Iar în ziua marelui praznic al Botezului Domnului s-a mutat la cele cereşti, întru slava şi lumina Preasfintei Treimi.

56. Zicea un ucenic al Părintelui Onufrie: „Părintele Cleopa a propovăduit pentru Dumnezeu, iar Părintele Onufrie a tăcut pentru Dumnezeu”. Iată două căi care duc la mântuire!

57. Înaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei, în cuvântul rostit la înmormântarea Părintelui Onufrie, spunea: „La Praznicul Botezului Domnului, când cerurile erau deschise şi Sfânta Treime S-a pogorât pe pământ, sufletul părintelui s-a înălţat la ceruri. Aşa l-a iubit Dumnezeu pe Părintele Onufrie...”.

58. Când s-a săvârşit din viaţă acest mare sihastru al zilelor noastre, un părinte, inspirat de Duhul Sfânt, a spus: „S-a dus un stâlp al monahismului din România”. Aşa este, căci era un om de rugăciune, de tăcere şi de smerenie. Un părinte cu viaţă sfântă, care ne-a zidit duhovniceşte pe toţi. Preamilostivul Dumnezeu să-l odihnească în ceata sfinţilor, ca să se roage pentru sufletele noastre!