Schimonahul Irineu Protcenco s‑a născut în comuna Novo Pavlovca, gubernia Alexandrovsca, Ucraina, la 8 mai 1888. După terminarea cursurilor este trimis spre perfecţionare la Academia de Belearte – secţia pictură bisericească în ulei – de la Kiev. În anul 1907 termină studiile superioare printre cei mai buni absolvenţi, cu menţiunea „magna cum laude”.
În februarie 1910 a deschis în Chişinău un atelier de pictură. Până la începutul celui de‑al doilea război mondial a realizat opere de artă de mare frumuseţe: fie ansambluri întregi de pictură în ulei, precum catedrala Ciuflea din Chişinău, catedrala din Chilia Nouă, paraclisul seminarului de la Ismail, o biserică nouă tot la Ismail, un paraclis la Mănăstirea Chiţcani şi altele, fie mai ales ansambluri de catapeteasmă, icoane separate, miniaturi, comenzi particulare, icoane praznicale la catedralele din oraş etc. Volumul mare de lucrări şi mai ales înalta lor calitate artistică l‑au situat pe pictorul Ioan Protcenco în rândul celor mai mari pictori bisericeşti ai ţării noastre între cele două războaie mondiale.
La înfiinţarea în Chişinău a „Asociaţiei pictorilor basarabeni”, formată din 38 de membri, Ioan Protcenco a fost ales preşedintele acesteia.
Avea mare evlavie la Maica Domnului, de aceea cele mai frumoase icoane pictate de el erau cele ale Maicii Domnului: Axioniţa, Prodromiţa, Dulcea sărutare etc.
În anul 1940 se stabileşte la Bucureşti cu familia, fugind de prigoana sovietică. În anul 1947 vine la Mănăstirea Sihăstria pentru a picta paraclisul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Prima sa icoană pe care a pictat‑o aici a rămas şi cea mai vestită lucrare a sa: Tânguirea Maicii Domnului. Aceasta îi poartă astăzi numele peste hotarele ţării, este icoana suferinţei, care înalţă sufletul cu demnitate către cer.
În Sihăstria s‑a adaptat cu uşurinţă vieţii de mănăstire. În chilie se ruga mult şi citea mai ales la Psaltire câteva catisme pe zi. Mai folosea Ceaslovul şi Noul Testament, din care citea zilnic câteva capitole. Acestea erau singurele sale cărţi. Pictura era o rugăciune permanentă a sufletului său. Lucra întotdeauna singur pe schelă, singur în biserică, uneori cu uşa încuiată. Icoanele pentru el formau un act de mărturisire a credinţei în Hristos. Voia să fie perfecte, ca desen, colorit, expresie şi adâncă trăire interioară. Picta cu post şi rugăciune, de aceea lucrările sale au viaţă, au duh şi căldură, ele fac misiune în lume, binecuvintează, mângâie, întăresc credinţa, ajută oamenilor, ele aduc sfinţenie în viaţa celor ce le privesc.
Fire extrem de tăcută, blândă şi singuratică, fratele Ioan era foarte interiorizat şi contemplativ. El nu primea vizite şi nu vorbea cu oamenii. Avea însă mângâierile şi bucuriile lui, căci darul lui Dumnezeu se odihnea în sufletul său. El comunica cu lumea numai prin sfintele icoane. Comunica cu oamenii prin artă, iar cu Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune.
În iarna anului 1953 pictorul Ioan s-a îmbolnăvit. La data de 22 august a fost tuns în schima mare, primind numele de Irineu, iar în zorii zilei de 23 august 1953 a adormit cu pace în Domnul, dar lucrările sale vor rămâne peste veacuri.