Acest smerit rasofor a fost un nevoitor neîntrecut în obştea Mănăstirii Sihăstria. Născut într-o familie binecuvântată cu mulţi copii din comuna Suliţa – Botoşani, de mic a fost chemat să slujească lui Hristos. Părinţii lui, Alexandru şi Ana Ilie, se ocupau cu creşterea vitelor. Din cei zece copii, cinci şi-au ales viaţa călugărească. Rasoforul Vasile Ilie a venit la Mănăstirea Sihăstria în anul 1929 împreună cu fratele său mai mic, Constantin. Timp de doi ani, cât a mai trăit, a fost păstor la oile mănăstirii, fiind pentru toţi exemplu de dragoste, de rugăciune şi ascultare. În primăvara anului 1931 s-a mutat din viaţa aceasta la odihna cea neînserată.
1. Rasoforul Vasile era din copilărie păstor de oi. Înainte de a veni la Sihăstria s-a nevoit un timp la Schitul Cozancea – Botoşani, ca ucenic al schimonahului Paisie Olaru. Acolo avea aceeaşi ascultare la oi. Însă, pentru viaţa lui aleasă, vrăjmaşul îi făcea multe ispite. Într-o seară, pe când citea la Psaltire, diavolul s-a arătat în chipul unei păsări, a intrat în foc şi cu mare zgomot a risipit jăraticul, încât s-au aprins stâna şi oile. Alteori speria turma sau intra în câini şi îi ucidea. Că nu putea răbda vrăjmaşul focul rugăciunii lui. Însă tânărul ostaş nu se temea de cursele diavolului şi niciodată nu lăsa mintea să i se răspândească în vremea rugăciunii.
2. Când a venit rasoforul Vasile Ilie la Mănăstirea Sihăstria, cu fratele său Constantin, întâi au fost puşi de egumen la încercare. Timp de trei zile au fost ţinuţi la poarta mănăstirii, în post şi rugăciune, pentru a ispiti tăria credinţei lor. Toată ziua loveau cu băţul în trunchiul unui copac şi nu vorbeau cu nimeni. Seara venea iconomul şi-i întreba:
– Spuneţi, fraţilor, a zis ceva copacul?
– Nu, răspundeau ei.
– Nu-i este foame copacului?
– Nu! ziceau fraţii.
– Iată, aşa trebuie să rabde călugărul în mănăstire!
Apoi iconomul pleca fără să le dea de mâncare. Asemenea a făcut şi în seara următoare. A treia zi a venit din nou iconomul, a luat pe cei doi fraţi şi i-a dus în biserică. După ce s-au închinat, egumenul i-a binecuvântat, i-a spovedit din copilărie, le-a dat mâncare la trapeză şi a doua zi i-a învrednicit de Trupul şi Sângele Domnului. Apoi le-a dat chilii şi le-a rânduit ascultări aparte.
3. Timp de doi ani de zile, rasoforul Vasile Ilie a trăit la stâna mănăstirii. Şi era aşa de blând şi plin de dragoste, că îl iubeau toţi, până şi oile, câinii şi păsările cerului. Iar nevoinţa lui era aceasta: în fiecare zi mânca o singură dată, după-amiaza, la ora trei. Ştia Psaltirea şi cele şapte laude pe de rost, şi le zicea zilnic mergând după oi cu capul descoperit. Noaptea făcea cinci sute de metanii şi citea Vieţile Sfinţilor, cugetând mereu la judecăţile Domnului.
4. O altă nevoinţă a acestui suflet iubitor de Hristos era purtarea de grijă pentru pustnicii din pădure. Pe atunci se nevoiau în jurul Mănăstirii Sihăstria şi al Schitului Sihla peste 30 de pustnici, călugări şi maici. Fratele Vasile Ilie era prietenul pustnicilor. Când întâlnea vreunul prin munţi şi păduri, chiar de nu-l cunoştea, îi făcea metanie şi îi zicea:
– Binecuvintează, părinte, şi te roagă pentru mine, păcătosul! Aveţi nevoie de ceva mâncare de la stână?
Dacă pustnicul încuviinţa, fratele Vasile îi aducea a doua zi brânză, cartofi, legume, sare şi făină. Şi avea numeroşi sihaştri pe care îi cunoştea şi îi cerceta la chiliile lor.
5. Odată a întrebat pe un sihastru:
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?
– Frate, a zis bătrânul, roagă-te mereu, fă ascultare cu dragoste şi să ai smerenie. De vei păzi acestea trei, cu siguranţă te mântuieşti.
6. În toamna anului 1930 rasoforul Vasile păştea oile împreună cu fratele său Constantin, pe obcina Munţilor Sihlei. În ceasul acela au trecut pe acolo un pustnic sfânt şi minunat, arhiereul Ioan, cu diaconul său. După ce i-a binecuvântat pe amândoi fraţii de la oi, episcopul, fiind înaintevăzător, a zis către cel mai tânăr:
– Frate Constantin, spune-i fratelui Vasile să se pregătească şi să meargă înainte, că are de făcut o cale lungă!
Fraţii n-au înţeles atunci cuvintele acelui sfânt sihastru, însă după şase luni fratele Vasile s-a dus la Hristos pe calea cea lungă şi fără de întoarcere.
7. În primăvara anului 1931 acest smerit ascultător s-a îmbolnăvit şi a fost adus în mănăstire. Odată, pe când se ruga în faţa bisericii, a avut o vedenie înfricoşată. De frică a început a plânge şi striga cu glas tare:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!
Iar către părinţii care s-au adunat în jurul lui a zis:
– Închinaţi-vă, părinţilor, închinaţi-vă, că iată Stăpâna noastră a venit aici! Maica Domnului nostru este de faţă, cu Mântuitorul în braţe! Iat-o deasupra noastră!
– Frate Vasile, de ce ai strigat aşa de tare? l-au întrebat călugării.
– Părinţilor, pe când mă rugam în faţa bisericii, deodată a apărut o ceată de diavoli foarte fioroşi cu toiege de foc în mâini, care au început a mă bate cumplit şi a striga: „În zadar te mai rogi, că nu te-ai mântuit. Tu eşti al nostru, că eşti păcătos!”. Atunci am început a striga cu nădejde către Maica Domnului. În clipa aceea s-a coborât din cer un nor alb, plin de lumină, până deasupra bisericii. Iar în nor am văzut pe Maica Domnului cu Mântuitorul în braţe, zicând către mine:
– Nu te teme, că de acum mai ai trei zile şi vii la noi! Apoi Mântuitorul ne-a binecuvântat pe toţi şi s-a ridicat la cer... Părinţilor, mare putere şi îndrăzneală are Maica Domnului înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi foarte mult ascultă rugăciunile ei!
8. La urmă i-a zis egumenul:
– Frate Vasile, să nu te înşele vrăjmaşul. Ia aminte de sine şi-ţi păzeşte mintea, că multe sunt cursele lui.
Apoi a zis către ceilalţi fraţi:
– Dacă după trei zile fratele Vasile se va duce dintre noi, într-adevăr, Maica Domnului i s-a arătat, iar dacă nu, atunci a fost înşelat de diavolul.
După trei zile, exact la aceeaşi oră, rasoforul Vasile Ilie a adormit în pace, cu rugăciunea pe buze.
Cine ştie câţi pustnici sfinţi se rugau în clipa aceea pentru odihna sufletului său!