Protosinghelul Ioil Gheorghiu (1908–1986)

În anul 1932, la 24 de ani, printr-o chemare lăuntrică, Ioan a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria, devenind ucenic de chilie al vestitului egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, de la care a deprins marea nevoinţă a vieţii duhovniceşti. Mama, deşi văduvă, a fost şi ea bucuroasă să aibă un fecior la mănăstire.

În anul 1936 a fost tuns în marea schimă monahală, după tradiţia Muntelui Athos, primind numele de Ioil. Apoi a fost hirotonit diacon şi preot şi a slujit cele sfinte cu multă evlavie şi credinţă până la bătrâneţe, fiind nelipsit de la sfintele slujbe ziua şi noaptea. Iar în anul 1949, la 1 septembrie, a fost numit stareţ al Mănăstirii Sihăstria în locul Arhimandritului Cleopa Ilie, transferat la Mănăstirea Slatina – Suceava, cu 30 de călugări. În primăvara anului 1959 a fost schimbat din stăreţie şi trimis cu domiciliul forţat în satul natal, odată cu alte mii de călugări din toată ţara, datorită persecuţiei ateiste din anii 1959–1964. În anul 1964 a fost primit ca vieţuitor în Mănăstirea Horaiţa – Neamţ, iar în anul 1968 revine la Sihăstria, mănăstirea de metanie. Din anul 1978 şi până la sfârşitul vieţii sale a fost bolnav. Iar la 12 iunie 1986, în dimineaţa praznicului Înălţării Domnului, şi-a dat obştescul sfârşit, mutându-se cu pace la cele cereşti.

 

1. Părintele Ioil zicea ucenicilor săi:

– Cât timp mai ţinem umbră pământului şi cât ne îngăduie Mântuitorul să trăim în trup, mai veniţi să ne sfătuim duhovniceşte. Că zice Sfânta Scriptură: Mântuirea stă întru multă sfătuire! Şi iarăşi: Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele (Pilde 11,14). După ce voi pleca din trup, nimeni nu va mai deschide uşa chiliei mele.

2. Povestea fiilor săi duhovniceşti despre ucenicia sa:

– Viaţa duhovnicească în Mănăstirea Sihăstria acum 60 de ani era foarte aspră, datorită egumenului de atunci, Protosinghelul Ioanichie Moroi, care venise din Sfântul Munte. Rânduiala vieţii de obşte se respecta cu stricteţe. La biserică nu se dădea binecuvântare de slujbă dacă lipsea cineva, afară de cei bolnavi sau plecaţi în ascultare. Cel care nu venea noaptea la Utrenie, nu mânca a doua zi. Masa se dădea o dată pe zi, de post, la ora 3 după-amiază, afară de sâmbăta şi Duminica. Chiliile erau foarte simple şi nu se încuiau niciodată, că nu era cine şi ce lua din ele. Toată grija era numai pentru suflet. Nimeni nu avea voie să aibă bani, avere sau ceva de mâncare pe la chilii. Toţi aveam un cuget şi un suflet, toţi eram la ascultare, toţi la biserică, toţi la masă. Era alt duh de pace pe vremea aceea şi toţi eram mulţumiţi!

3. Iar despre duhovnicul său zicea:

– Părintele Ioanichie Moroi era aspru cu sine şi iubitor de osteneală. Postea şi se ruga mult, mai ales citea Psaltirea. La biserică era nelipsit, avea mare dragoste spre toţi şi ne citea zilnic cuvânt de învăţătură la trapeză, când mâncam. El a slujit 20 de ani Sfânta Liturghie, zilnic, că era singurul preot. În cele patru posturi nu mânca decât numai sâmbăta şi Duminica, fiindcă îl întărea darul lui Dumnezeu. Eu ştiu cel mai bine viaţa lui, că i-am fost ucenic de chilie chiar din prima zi când am venit până în anul 1945, când s-a dus la Domnul. La chilie făcea sute de metanii pe noapte, ţinea mereu tăcere şi zicea permanent rugăciunea inimii, adică „Doamne, Iisuse...”. Purta încălţămintea fără ciorapi, vară şi iarnă, şi dădea mâncare la toţi închinătorii care veneau la mănăstire.

4. Apoi a adăugat:

– Cel mai mult ne sfătuia să păzim aceste trei lucruri: să avem frică de Dumnezeu, să ne păzim mintea curată de gânduri şi imaginaţii rele şi să nu uităm rugăciunea „Doamne, Iisuse...”. Apoi ne îndemna pe fiecare să ne facem pravila şi canonul la chilie, să ne ferim de vorbirea cu femei, de vin mult şi de agonisirea de bani şi avere.

5. Spunea iarăşi Părintele Ioil:

– Odată am intrat în chilie la părintele pe când se ruga şi, când m-a văzut, mi-a spus: „Închină-te şi fă metanii că, iată, Maica Domnului este aici de faţă şi mi-a spus că de azi înainte ia în grija ei mănăstirea noastră!”. Iar când eram obosit şi supărat de ispite, bătrânul mă mângâia cu aceste cuvinte: „Drăguţă, ai răbdare, fii în pace şi nu mai băga toate în seamă!”. Când mă întorceam de la ascultare, mă îmbărbăta cu aceste cuvinte: „Frate Ioane, ţi-o fi foame, ţi-o fi sete, eşti obosit! Ai nădejde, că ne întăreşte Maica Domnului! Roagă-te puţin şi culcă-te, ca să putem merge la Utrenie!”. Iar când greşeam câte ceva, îmi zicea cu glas blând: „Drăguţă, îmi dai voie să te ocărăsc puţin?”. Era foarte apropiat de noi toţi. De aceea, în orice clipă îţi deschidea uşa şi inima sa şi puteai să-i spui totul, fără frică. Aşa era Părintele Ioanichie! A murit în mare lipsă de cele pământeşti şi de mai înainte şi-a cunoscut ceasul sfârşitului.

6. Părintele Ioil le-a zis ucenicilor:

– Cea mai mare bucurie duhovnicească din anii tinereţii a fost că m-a adus Maica Domnului din lume în acest loc binecuvântat şi că am fost ucenic de chilie părintelui şi stareţului meu, Ioanichie Moroi. De la el am putut lua pildă de o adevărată viaţă călugărească. Multe lucruri bune m-a învăţat şi multe am văzut şi am auzit de la dânsul.

7. Pentru Sfânta Liturghie aşa învăţa pe preoţi:

– Se cuvine preotului să se pregătească după tipic. Mai întâi trebuie să se mărturisească la duhovnicul lui şi să fie împăcat cu toată lumea. Apoi, să-şi facă rânduiala de rugăciune şi canonul după tipic, cu toată evlavia şi cu mare frică de Dumnezeu. Când slujeşte la biserică, preotul trebuie să fie permanent în rugăciune, să aibă lacrimi în ochi şi să nu vorbească cu nimeni, că stă înaintea Domnului. Preotul în sfântul altar se roagă pentru toată lumea şi se află înaintea Preasfintei Treimi! Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „preotul trebuie să se şi jertfească, iar nu numai să jertfească”. Iar psalmistul zice: Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur! Este oprit cu desăvârşire să slujească cele sfinte preotul care este neîmpăcat cu aproapele şi nespovedit la duhovnic.

8. Iar credincioşilor le spunea:

– La Sfânta Liturghie trebuie să stăm ca înaintea tronului Preasfintei Treimi. Cu atenţie, cu mintea curată de grijile lumii şi cu mare frică de Dumnezeu, pentru că în timpul Sfintei Liturghii se jertfeşte Hristos pe Jertfelnic pentru mântuirea noastră! Mi-aduc aminte de un frate al Părintelui Cleopa, anume monahul Gherasim, cu viaţă foarte aleasă, că, fiind bolnav, cerea să-l aducă fraţii cu targa la biserică, numai să nu piardă Sfânta Liturghie. Odată i-am dat Părintelui Gherasim să citească o carte de folos sufletesc şi, când mi-a adus-o înapoi, mi-a zis: „Cuvintele acestei cărţi mă vor judeca!”.

9. Despre viaţa duhovnicească sub stăreţia Părintelui Cleopa spunea:

– În timpul stăreţiei Părintelui Cleopa Ilie (1945–1949), Mănăstirea Sihăstria a progresat foarte mult duhovniceşte. Obştea a crescut până la 80 de părinţi şi fraţi, iar la biserică se făceau slujbele după rânduială, cu toată evlavia, cu cântări frumoase şi cu predică în fiecare sărbătoare. Predicile Părintelui Cleopa au umplut mănăstirea de fraţi şi de credincioşi. El a introdus citirea permanentă la Psaltire, în biserică, de către toată obştea, în frunte cu stareţul. Fiecare era rânduit să citească câte două ore, zi şi noapte, afară de orele de slujbă.

Tot el a introdus privegherile de toată noaptea la praznicele împărăteşti, ca la Sfântul Munte. Părintele Cleopa este un om cu darul lui Dumnezeu. El vorbeşte frumos şi singur împlineşte cu fapta ceea ce învaţă pe alţii. La toate este întâi. Şi la rugăciune, şi la biserică, şi la învăţătură, şi la post, şi la milostenie. Pentru aceasta este iubit şi ascultat de toţi, că vorbeşte şi cu cuvântul şi cu fapta. În timpul stăreţiei sale a fost multă pace şi linişte în mănăstirea noastră.

10. Apoi a mai zis:

– Viaţa duhovnicească în mănăstiri acum 40 de ani era mult mai sporită şi mai înaltă decât în zilele noastre. Atunci fiecare venea la mănăstire numai cu gândul să-şi plângă păcatele sale şi să slujească cu credinţă lui Dumnezeu, în smerenie şi supunere. Toţi făceau ascultare cu dragoste, se supuneau rânduielilor mănăstirii şi nimeni nu dorea nimic pentru sine, decât să-şi mântuiască sufletul. În zilele noastre, râvna, evlavia, credinţa şi ascultarea au slăbit. De aceea vin mai puţini la mănăstire şi nu au multă smerenie şi răbdare. Însă, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, avem nădejde.

11. Vorbind despre cei doi mari stareţi ai Mănăstirii Sihăstria, Protosinghelul Ioanichie Moroi şi Arhimandritul Cleopa Ilie, spunea:

– De la Părintele Ioanichie Moroi, stareţul nostru al tuturor, a rămas în Sihăstria viaţa de obşte întemeiată de sfinţia sa, după exemplul său personal. La aceasta a ajutat foarte mult viaţa sa curată, de ascet, plină de dragoste pentru tot soborul. De la Părintele Cleopa Ilie a rămas citirea neîntreruptă a Psaltirii în biserică, cuvântul său înţelept cu care ne învăţa pe toţi calea mântuirii şi dragostea sfinţiei sale, care a cucerit toate sufletele. Dacă îl avem pe sfinţia sa în mijlocul nostru, nu trebuie să mai avem noi grijă de altceva, decât să facem cele ce ne învaţă. Dumnezeu este cu el şi noi vedem şi simţim acest lucru!

12. Şi apoi a adăugat:

– Cât timp am fost stareţ al Mănăstirii Sihăstria, m-am străduit din toată puterea să urmez pe înaintaşii mei, care m-au format şi m-au îndemnat la lucruri bune. Îmi dădeam silinţa să păstrez fără ştirbire tot ceea ce am moştenit de la cei doi mari stareţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sfaturile părinţilor am dus zece ani această grea ascultare. În acest timp, obştea s-a mărit din nou până la 70 de vieţuitori, slujbele se menţineau întocmai, ca şi citirea Psaltirii, ascultările, posturile, masa de obşte şi celelalte. Nimeni nu-şi încuia chilia şi era mare încredere între noi. Atunci eram şi eu mai tânăr, aveam mare râvnă şi putere de lucru şi slujeam mănăstirea cu toată inima. Nu aveam nimic de ascuns şi fiecare făcea toate cu rugăciune, cu sfat şi binecuvântare. De aceea, în aceşti ani, Sihăstria a progresat atât duhovniceşte, cât şi material.

13. Monahilor care veneau pe la el le zicea:

– Principala virtute care a slăbit astăzi prin mănăstiri este dragostea, în care sunt cuprinse toate faptele bune. Dragostea în mănăstiri se întăreşte mai ales prin exemplul personal al bătrânilor. Nu-i destul să se spună tinerilor cuvinte de folos. Ei trebuie să vadă părinţi îmbunătăţiţi cu fapte bune, pe care să-i poată urma. În mănăstire trebuie să te străduieşti să faci toate din inimă, cu multă dragoste şi supunere. Apoi, să ierţi totul, ca să fii iertat şi tu şi să ai pace. Duhovnicii să poarte grijă de cei tineri şi să-i sfătuiască cu duhul blândeţii, cu multă răbdare şi bunătate. În mănăstirile în care se găsesc duhovnici buni, acolo vin tineri mai mulţi şi mai buni şi se bucură de o viaţă duhovnicească mai înaltă. Stareţii şi duhovnicii din mănăstiri trebuie să fie pildă pentru toţi prin viaţa lor. Numai aşa se poate îndrepta şi poate spori viaţa duhovnicească.

14. Altor părinţi le spunea:

– Cel mai mult putem spori duhovniceşte numai prin biserică şi prin sfânta rugăciune. Biserica este inima şi sufletul unei mănăstiri! Este corabia mântuirii noastre. Şi precum omul fără inimă moare, tot aşa călugării şi credincioşii, fără biserică, fără participarea la sfintele slujbe mor, se răcesc în credinţă şi sunt robiţi de patimi. Mergerea la biserică, participarea la cele şapte Laude şi mai ales la Sfânta Liturghie, zilnic, este izvorul tuturor faptelor bune. Eu, cât puteam, niciodată nu lipseam de la biserică, ziua şi noaptea. Mergeam pe drumuri pentru folosul mănăstirii, mai ales ca stareţ, dar unde ajungeam sau când mă întorceam, întâi intram în biserică să ascult slujba, apoi mă duceam la chilie. Şi mi-a ajutat întotdeauna Dumnezeu!

15. Iar despre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie zicea:

– Aceste două Sfinte Taine formează piatra fundamentală, temelia vieţii duhovniceşti în mănăstiri. Fără duhovnici buni şi fără spovedanie deasă a întregului sobor, chiar săptămânal, nici fraţii, nici călugării din mănăstiri nu pot spori, nu se pot forma duhovniceşte. Prin deasa spovedanie a gândurilor se strică cuibul vrăjmaşului, care se luptă asupra noastră, şi păcatul nu poate prinde rădăcină. Iar Sfânta Împărtăşanie, primită cu multă pregătire, cu post şi rugăciune, după sfatul duhovnicului, aduce omului iertare de păcate, harul mântuirii, bucurie şi multă nădejde. La noi la Sihăstria, pe timpul stareţului nostru Ioanichie, ne spovedeam în fiecare zi, seara. Sau, cel mai rar, la câteva zile. În timpul Părintelui Cleopa,

spovedania se făcea, ca şi acum, o dată pe săptămână, vinerea. Sfânta Împărtăşanie se dădea o dată pe săptămână pentru schimnici şi bolnavi; iar pentru ceilalţi, la trei săptămâni sau, cel mai rar, o dată pe lună, după sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur din Mărgăritare şi din Împărţire de grâu. Prin Sfânta Împărtăşanie primim pe Domnul nostru Iisus Hristos în sufletul nostru. Să dorim, deci, din toată inima, Preacuratele Taine, că ce binefacere mai mare, care dar mai preţios şi ce dragoste mai fierbinte s-ar putea asemăna cu aceste dumnezeieşti daruri?

16. Apoi a continuat:

Unitatea este rod al dragostei, iar dragostea şi armonia se întăresc în mănăstire prin cele ce am spus până acum, adică prin participarea regulată la slujbele zilnice ale bisericii, prin deasa spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Apoi nimeni să nu ţină minte răul şi fiecare să se considere mai mic decât fratele său. Ava Dorotei spune că atâta vreme cât avem încredere unii în alţii şi se păstrează dragostea, există unitate şi armonie în obşte; iar când nu este încredere, încep bănuielile şi tulburările în mănăstire.

17. În mănăstiri, fraţii se bucură că au fost chemaţi de Hristos din noianul păcatelor, al ispitelor şi al tuturor influenţelor rele ce vin de la diavoli. Aici au ajuns la limanul mântuirii. Aici se află în corabie împreună cu Hristos şi pot cel mai uşor să crească şi să se desăvârşească pe calea mântuirii. Rugăciunea

permanentă, postul, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, smerenia, citirea cărţilor sfinte, ascultarea necondiţionată şi răbdarea sunt cele mai importante fapte bune care îi ajută să urce spre Hristos. Însă exemplul personal al stareţului şi al duhovnicilor îi îndeamnă cel mai mult să se lupte şi să-i ajungă din urmă.

Am citit într-un manuscris vechi că Sfinţii Părinţi recomandau douăsprezece porunci fraţilor şi călugărilor din mănăstiri pentru a se mântui. Iată-le pe rând:

a. Nu avea prietenie cu femeie, ca să nu arzi de focul ei;

b. Nu avea dragoste spre copii tineri, ca să nu cazi în laţul diavolului;

c. Nu avea prietenie cu mai-marele tău, ci te supune şi ascultă porunca lui, iar după faptele lui rele nu face;

d. Nu ieşi adeseori în lume, nici să zici în tine că ai ochiul sufletului curat, că foarte curând îl vei face pe el necurat;

e. Nu bea vin cu dulceaţă întru beţie, ca să nu cazi în urâciunea lui Dumnezeu;

f. Nu mânca de trei ori pe zi, ca să nu se întărească trupul tău şi se va scula cu război tare asupra ta;

g. Nu închide celui străin uşa ta, ca să nu-ţi închidă şi Dumnezeu ţie uşa Sa, căci cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura vouă, zice Domnul;

h. Cercetează pe cel bolnav şi neputincios, ca să te cerceteze şi pe tine Dumnezeu cu darul şi cu mila Sa;

i. Nu dormi mult, ci fii treaz şi te roagă lui Dumnezeu, ca să poţi scăpa de laţurile vrăjmaşului;

j. Slujbele sfintei biserici păzeşte-le cu mare osârdie, că zice Domnul: Pe cel ce Mă preamăreşte pe Mine şi Eu îl voi preamări pe el;

k. Păzeşte întru curăţie şi sfinţenie trupul tău şi orice vei cere de la Dumnezeu în curând vei lua;

l. Nu cerca să ai ceva mai mult decât îţi trebuie, ci toate să-ţi fie măsurate cu măsură, după trebuinţă.

Aceste porunci de le vom păzi, părinţilor, ne vom mântui în Domnul!

18. Spunea odată un mare ierarh ortodox: „Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii!”. Duhovnicul este sufletul unei mănăstiri. Un duhovnic bun se formează după multă nevoinţă şi osteneală şi este un vas ales al Duhului Sfânt. În el se odihneşte harul lui Dumnezeu mai mult ca în ceilalţi creştini. Duhovnicul trebuie să se roage mai mult ca ceilalţi călugări, să fie întâi la biserică, la ascultare, la post, la milostenie şi la toată fapta bună. El trebuie să cunoască foarte bine Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ca să poată învăţa şi vindeca pe oricine vine la dânsul. El trebuie să unească cu multă înţelepciune şi dreaptă socoteală scumpătatea cu iconomia, asprimea cu blândeţea, canonul cu iertarea. Altfel ori se osândeşte pe sine, ori aruncă în osândă pe fiii săi duhovniceşti. Duhovnicia este un mare dar al lui Dumnezeu. Eu întotdeauna m-am temut de duhovnicie mai mult decât de Sfânta Liturghie şi cu mare grijă am primit la spovedanie. Dar, dacă suntem sub ascultare şi ne rugăm mai mult, avem nădejde.

19. Zicea odată Părintele Ioil către ucenicul său:

– Astăzi nu mai avem duhovnici devotaţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, pentru că a slăbit credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu. Şi acolo unde nu se află credinţă multă şi dragoste fierbinte pentru Hristos, nu poate exista nici viaţă duhovnicească.

20. Zicea bătrânul şi aceasta:

– Stareţul unei mănăstiri îl reprezintă pe Hristos. El lucrează în numele lui Hristos şi al ierarhului respectiv. Deci, cum a lucrat Domnul pe pământ, aşa trebuie să lucreze şi stareţul. Adică să fie om al rugăciunii, să iubească până la jertfă pe Hristos, biserica, pe fiii săi duhovniceşti, pe săraci şi pe toţi oamenii. Să iubească postul, tăcerea, citirea sfintelor cărţi, slujbele din biserică, ascultarea, spovedania şi să fie smerit. Ca începător al obştii, stareţul trebuie să fie un exemplu viu pentru ceilalţi. Nici prea aspru, nici prea iertător, nici prea legat de cele pământeşti, nici nepăsător; ci să împace, după Sfânta Evanghelie, pe Marta cu Maria. Călugării sunt datori să se roage permanent pentru stareţul lor, ca să-l lumineze Dumnezeu şi atunci toate vor fi bune şi în pace.

21. Pentru înnoirea vieţii duhovniceşti, spunea:

– Viaţa duhovnicească nu se poate reînnoi decât prin multă rugăciune, prin duhovnici buni, prin părăsirea grijilor pământeşti şi prin mare nevoinţă pentru cele duhovniceşti, cerând harul şi mila lui Dumnezeu. Însă acolo unde stăpânesc patimi ca: mândria, dezbinarea, grija vieţii pământeşti, traiul bun şi odihna, nimic nu se poate înnoi, până nu se taie rădăcinile păcatelor. Apoi, nu se poate reînnoi viaţa duhovnicească fără cuvânt de învăţătură, care să iasă din inimă şi să meargă la inimă. Dar să avem nădejde, părinţilor.

22. Zis-a iarăşi:

– Oamenii în ziua de azi nu se mai pot ruga cu răbdare şi stăruinţă, pentru că zice o cântare bisericească: „grija vieţii m-a scos afară din rai”. Ne-am amăgit cu grijile cele trecătoare şi cu lăcomia de a aduna mult, de a mânca mult, de a trăi după trup şi nu mai avem răbdare la rugăciune, pentru că ni s-au stins duhul şi căldura inimii şi suntem foarte risipiţi şi împrăştiaţi cu mintea la cele pământeşti. Apoi nu ne mai rugăm cu stăruinţă şi cu lacrimi, pentru că uităm de ceasul morţii şi al judecăţii, uităm de cele ce am făgăduit la călugărie şi la botez. Uităm încă de cei bolnavi, care zac în grele suferinţe. Cât n-ar dori aceia să fie în locul nostru şi să se roage cu lacrimi ziua şi noaptea, numai să fie sănătoşi! Să ne rugăm mai mult, fie şi din silă, pentru că Duhul Sfânt ne încălzeşte inima.

23. Apoi a mai adăugat:

– Dacă cugetăm mereu la moarte şi la judecată, dacă cercetăm pe cei bolnavi, dacă citim mai mult pe Sfinţii Părinţi şi Sfânta Scriptură, atunci începem să ne rugăm mai mult, ne îndulcim de darul rugăciunii, ne cercetează darul lacrimilor şi sporesc în noi credinţa şi râvna rugăciunii. Apoi să nu neglijăm puterea postului, că fără post nu ne putem ruga, şi să nu lipsim de la slujbele bisericii, mai ales de la Sfânta Liturghie, afară de boală sau ascultare. Eu am fost foarte legat de slujbele bisericii. Acestea m-au ţinut aproape de Dumnezeu cel mai mult. Când eram la ascultări sau pe drum, ziceam mereu rugăciunea „Doamne Iisuse...”, iar la chilie cel mai mult am citit Psaltirea şi Ceaslovul. Fiecare să citească acele cărţi care îl hrănesc şi îl folosesc mai mult. Fiecare să se roage cum îl îndeamnă cugetul şi duhovnicul, dar slujbele din biserică să nu le lase niciodată. Să ne gândim la cuvântul care zice: „Cu duhul arzând, Domnului slujind!”. Iar când nu ne putem ruga mai mult, să facem metanii, să citim ceva de folos, să cercetăm pe bolnavi, să odihnim pe fraţi, să facem milostenie şi vom avea aceeaşi plată.

24. Zicea părintele către fiii săi duhovniceşti:

– De ispitele trupeşti scăpăm numai prin deasa spovedanie, prin post şi rugăciune. Nu este altă cale. Apoi să ocolim locul şi persoanele care ne smintesc, să fugim de vin şi odihnă şi să nu osândim pe nimeni. Aşa să facem în toate necazurile vieţii. Să ne rugăm mai mult, mai ales noaptea, cu post şi metanii, să cerem sfatul duhovnicului, să citim cărţi sfinte şi ne uşurăm. Numai să nu întreţinem în noi războiul prin gânduri şi imaginaţii necurate.

25. Citim la înţeleptul Solomon: Omul înţelept se fereşte de primejdie, iar nebunul cade într-însa. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Prinţul iadului este Lucifer, iar prinţul patimilor este lăcomia pântecelui”. Rugăciunea şi postul sunt cele două arme prin care scăpăm de desfrânare. Pocăinţa, rugăciunea stăruitoare şi mila lui Dumnezeu alungă de la om patima desfrânării şi ne întăresc în lupta cea duhovnicească.

Să vă spun aici un scurt cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, găsit într-un manuscris vechi: „Fericită este cetatea care de împăraţi dreptcredincioşi se împărăţeşte, şi mănăstirea care de cei înfrânaţi şi iscusiţi se rânduieşte, şi corabia care de cei iscusiţi se cârmuieşte! Vai cetăţii care de împăraţi păgâni se împărăţeşte şi mănăstirii care de cei lacomi şi mândri se rânduieşte, şi corabiei care de cei neiscusiţi se cârmuieşte. Că cetatea şi ţările se pradă, şi mănăstirea se pustieşte, şi corabia se sfărâmă! Vai iubitorilor de argint şi beţivilor şi desfrânaţilor şi celor ce osândesc pe alţii! Vai pierzătorilor şi ucigaşilor şi celor ce învrăjbesc! Vai tuturor celor ce de poruncile Domnului nu se îngrijesc şi nu bagă seamă de a lor mântuire, că pentru unii ca aceştia s-a zis că mai bine ar fi fost lor dacă nu s-ar fi născut!”.

26. Ucenicilor mei le amintesc sfatul bătrânului din Pateric, care a fost întrebat de un călugăr cum să se mântuiască. Bătrânul i-a răspuns: „Să faci în fiecare zi ceea ce ai făcut în prima zi când ai venit în mănăstire!”. Îndemn apoi pe ucenicii mei să aibă multă răbdare, să fie ascultători şi supuşi, să urmeze exemplul şi sfaturile bătrânilor, să nu lipsească de la biserică, să se mărturisească cât mai curat şi des, să-şi facă canonul şi rugăciunile rânduite la chilie, să fugă de vin mult şi de prietenia cu femei şi să se hrănească cu citirea sfintelor cărţi.

27. La fel şi fiilor mei duhovniceşti din sate şi oraşe, le doresc mai multă râvnă la biserică, la rugăciune, la milostenie, la toată fapta cea bună. Să nu uite ca în fiecare post să se spovedească, să asculte de duhovnici şi de maimarii lor şi să fugă ca de moarte de beţie şi desfrânare, de uciderea de copii şi de secte. De mă vor asculta şi vor urma lui Hristos, nădăjduiesc să se mântuiască şi ei şi să mă mântuiesc şi eu cu rugăciunile lor.

28. Iar pentru adevărata pocăinţă, zicea:

– Să ne spovedim păcatele, să nu le mai săvârşim şi să ne căim toată viaţa pentru ele. Aceasta este adevărata pocăinţă. În manuscrisul de care am amintit aici, am găsit că pocăinţa are şapte trepte, şi anume: „Printr-aceste lucruri se face iertare păcatelor celui ce se pocăieşte:

Întâi este pocăinţa, ca să nu mai greşească de atunci.

A doua este a plânge pentru păcate cu lacrimi, iar nu pentru lucruri pământeşti.

A treia este milostenia, adică a da săracilor în taină, fără slavă deşartă şi cu dragoste.

A patra este a ierta greşelile celor ce au greşit. De-ţi va greşi ţie cineva, iartă-l şi nu da rău pentru rău.

A cincea este a avea dragoste pentru toţi, către cei mici şi către cei mari, către cei ce te iubesc şi către cei ce te ocărăsc.

A şasea este smerenia, că aceasta iartă tot păcatul.

A şaptea este a nu osândi pe nimeni”.

29. Iarăşi a adăugat despre secte:

– Sectele sunt un semn apocaliptic văzut al zilelor noastre. Un semn al neascultării şi mândriei, care ucide şi amăgeşte pe mulţi. Sectele sunt smintelile Bisericii lui Hristos din vremea noastră. Noi, călugării, nu putem face altceva decât să ne rugăm lui Dumnezeu pentru apărarea dreptei credinţe şi să dovedim cu viaţa şi faptele noastre că noi suntem fiii Bisericii lui Hristos, care păzim adevărata credinţă. Apoi suntem datori să cunoaştem bine dogmele ortodoxe şi Sfânta Scriptură, ca să putem lămuri şi sfătui la adevărata credinţă pe cei ce vin să ne întrebe.

30. Odată i-a spus ucenicului său:

– Părinte, să facem tot ce putem ca să nu ne pierdem sufletul, că atunci toate vor fi în zadar. Faceţi tot ce puteţi, tot ce credeţi că este bun, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor, că mai târziu nu veţi mai putea. Apoi să aşteptăm mila lui Dumnezeu şi să nu ne pierdem nădejdea. Sunt atâţia credincioşi care se roagă lui Dumnezeu pentru noi şi cred că ne va milui Hristos pentru rugăciunile lor. Dumnezeu şi Maica Domnului să ne binecuvinteze pe toţi, şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie!