Protosinghelul Ioanichie Moroi (1859–1944)

Apoi s-a reîntors în ţară şi a petrecut la Mănăstirea Neamţ timp de nouă ani. În anul 1909 a fost numit egumen al Mănăstirii Sihăstria, ascultare pe care o duce cu demnitate timp de 35 de ani. După ce reorganizează în întregime viaţa monahală din această sihăstrie şi adună în jurul său peste 40 de ucenici, Protosinghelul Ioanichie Moroi se mută la cele veşnice în toamna anului 1944.

1. Dorind să ia asupră-şi jugul nevoinţei călugăreşti, tânărul Ioan Moroi a cerut sfatul marelui pelerin Gheorghe Lazăr, al cărui ucenic era. Acesta i-a zis:

– Stai un an de zile sub ascultare la Schitul Peştera Ialomicioarei şi citeşte câte o Psaltire în fiecare zi. De vei răbda ispitele vrăjmaşului şi nu te va amăgi, atunci poţi să te faci călugăr.

Deci a petrecut în schit câteva luni de zile, ziua făcând ascultare, iar noaptea priveghind şi citind la Psaltire. Într-o noapte, pe când se ruga în coliba sa din marginea pădurii, a venit un călugăr străin şi i-a zis:

– Ce faci aici, frate Ioane, şi de ce te chinuieşti aşa?

– Părinte, vreau să mă fac călugăr.

– Rău te-ai înşelat. Nu vei putea rămâne în mănăstire. Iată, femeia ta acasă trăieşte cu alţi bărbaţi şi-ţi risipeşte toată averea.

– De unde ştii sfinţia ta aceasta? l-a întrebat tânărul tulburat.

– Eu am trăit 40 de ani în pustiul Iordanului şi am primit de la Dumnezeu darul înaintevederii, încât ştiu şi gândurile omului.

– Deci, ce să fac, părinte, acum?

– Du-te acasă şi fii stăpân pe soţie şi pe avere.

Tânărul Ioan însă avea un gând de îndoială şi s-a apucat să citească la psaltire. Atunci călugărul acela a început să tremure de frig şi s-a strâns lângă foc. Apoi deodată s-a auzit un trăsnet puternic, iar „pustnicul” s-a făcut nevăzut. Fusese diavolul.

Cuprins de gânduri, tânărul Ioan Moroi a plecat a doua zi spre casă, pătimind multe ispite pe cale. Mai târziu, văzându-l bătrânul Gheorghe Lazăr, i-a spus:

– Nu poţi duce acum jugul călugăriei. Mai rămâi un timp în familie.

2. În anul 1890 tânărul Ioan Moroi s-a dus cu alţi pelerini să se închine la Mormântul Domnului. Ajungând la peştera Cuviosului Xenofont, a întâlnit un pustnic sfânt care i-a spus:

– Frate Ioane, ai venit aici să cauţi oameni sfinţi? Niciodată în viaţă să nu te iei după om, oricât de sfânt ţi s-ar părea. Că astăzi te foloseşti de el, iar mâine te poţi sminti. Voieşti să ai călăuză în viaţă? Citeşte Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi urmează pe cât poţi cuvintele lor, că de ei niciodată nu te vei sminti.

Să ştii că te vei face călugăr în Sfântul Munte, dar după câţiva ani te vei întoarce în ţara ta şi vei ajunge preot şi începător de fraţi, iar la sfârşitul vieţii vei avea mari ispite. Însă, de vei avea răbdare, cu ajutorul lui Hristos pe toate le vei birui şi te vei încununa. Această prevestire s-a împlinit întocmai în viaţa Protosinghelului Ioanichie Moroi.

3. În anul 1909, învrednicindu-se de darul preoţiei, Părintele Ioanichie a fost numit egumen la Schitul Sihăstria, care era în paragină. Spuneau ucenicii lui că 35 de ani a suferit în schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, ameninţări de la oameni, boli şi alte nevoi. Însă, pentru credinţa şi răbdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a făcut dintr-un schit pustiu cea mai aleasă sihăstrie din ţara românească.

4. Spuneau părinţii că din prima zi a introdus în biserică liturghia zilnică şi cele şapte laude, după rânduiala Mănăstirii Neamţ. Însă niciodată nu dădea binecuvântare de începerea slujbei până nu erau toţi fraţii adunaţi.

5. Spuneau iarăşi despre dânsul că întotdeauna săvârşea cele sfinte cu mult post, cu credinţă şi cu lacrimi. Mai ales în Postul Mare, nu primea hrană decât sâmbăta şi Duminica. În celelalte zile se întărea numai cu Preacuratele Taine.

6. Se mai spunea despre acest stareţ că timp de 20 de ani a slujit zilnic Sfânta Liturghie cu aceeaşi dragoste pentru Hristos, deoarece era singur preot şi duhovnic în schit.

7. Rânduiala Mănăstirii Sihăstria, sub stareţul Ioanichie Moroi, era aceasta:

– participarea întregii obşti la Utrenie şi Sfânta Liturghie; cel care nu venea la biserică din lenevie era pus a doua zi la post până seara;

– spovedania generală a călugărilor în fiecare vineri;

– împărtăşania pentru schimonahi şi bolnavi o dată pe săptămână, sâmbăta, iar pentru ceilalţi la trei săptămâni;

– viaţa era întru totul de obşte; nimeni nu avea voie să aibă ceva personal; îmbrăcămintea, chilia şi cele de nevoie se dădeau de mănăstire;

– masa se servea lunea, miercurea şi vinerea o dată pe zi, la ora 3 după amiaza, iar în celelalte zile de două ori, după tipicul Sfântului Sava; nimănui nu-i era îngăduit să mănânce la chilie, afară de cei bolnavi;

– la ascultare mergeau cu toţii, împreună cu egumenul mănăstirii, şi fiecare era dator să lucreze în tăcere, pentru a putea rosti rugăciunea lui Iisus;

– la chilie călugării citeau mai ales Psaltirea, Patericul şi Vieţile Sfinţilor, iar cele şapte laude şi canonul nu le rămâneau niciodată nefăcute.

8. În anul 1925, după îndreptarea calendarului, Protosinghelul Ioanichie era în mare îndoială. Nu ştia dacă este bun sau nu stilul nou. Deci s-a închis în chilie şi a început să postească şi să se roage până ce Dumnezeu îi va da un semn cum să ţină calendarul.

După aproape 20 de zile de post, bătrânul a fost găsit în chilie foarte slăbit. Apoi, întărindu-se cu Preacuratele Taine şi cu puţină mâncare, a doua zi a spus fiilor săi duhovniceşti:

– Multe ispite am pătimit în aceste zile de la diavoli. Că uneori mă ameninţau că mă omoară. Alteori mă băteau cu toiege de foc. Odată am văzut o ceată de diavoli, zicând:

– Hai să tăiem pe bătrânul acesta, că vrea să se facă sfânt!

Apoi au strigat cu mânie asupra mea:

– Cine ţi-a spus ţie că astăzi se mai fac sfinţi?

– Dar vouă cine v-a spus că nu se mai fac? le-am răspuns.

În altă zi mi-au spus cu mânie:

– Degeaba mai posteşti, că tot în mâinile noastre o să vii!

Iar eu le-am zis:

– Eu am nădejde în mila lui Dumnezeu, că mă voi izbăvi de mâinile voastre!

După mai multe zile de post, am văzut deasupra mea în văzduh trei sfinţi îmbrăcaţi arhiereşte care semănau cu Sfinţii Trei Ierarhi. Cel din mijloc mi-a zis cu glas ca de trâmbiţă:

– Ioanichie, de ce te îndoieşti şi nu faci ascultare? Nu ştii că ascultarea este mai mare decât jertfa? Deci ascultă de cei mai mari, că nu vei răspunde tu de îndreptarea calendarului. Apoi, binecuvântându-mă toţi trei deodată, s-au urcat spre cer şi nu i-am mai văzut.

Din ziua aceea, bătrânul nu s-a mai îndoit de îndreptarea calendarului.

9. Într-o vară a secat apa în fântână din cauza secetei. Atunci egumenul a spus în biserică:

– Părinţilor, pentru păcatele noastre ne-a luat Dumnezeu apa din fântână.

Deci să postim şi să ne rugăm trei zile şi trei nopţi, până ne va da Dumnezeu iarăşi apă în fântână. Toate ascultările din mănăstire încetează. Într-adevăr, pentru rugăciunile părinţilor, a treia zi fântâna era pe jumătate cu apă. Din ziua aceea, cu binecuvântarea stareţului, n-a mai secat niciodată apa din fântână.

10. Spuneau ucenicii că pe cei ce veneau la viaţa călugărească îi punea de la început la aspră ispitire duhovnicească, pentru a face din ei călugări buni şi devotaţi lui Hristos. Pe unii îi ţinea la poartă trei zile şi trei nopţi, în post şi rugăciune. Pe alţii îi punea adeseori la canon şi metanii, ca să-i înveţe smerenia.

Pe toţi îi sfătuia să nu adune bani, nici să iasă din mănăstire şi-i îndemna să se roage neîncetat cu rugăciunea lui Iisus.

11. Zicea uneori către ucenicii săi:

– Fraţilor, aceste două lucruri să le ţineţi în toată viaţa voastră: tăierea voii şi păzirea binecuvântării. Că cine calcă aceste porunci nu poate fi călugăr şi niciodată nu-i merge bine. Că noi suntem fii ai binecuvântării, iar nu ai blestemului.

12. Spuneau părinţii că ori de câte ori cineva călca cuvântul stareţului pătimea multe ispite. Căci el cerea ca toate să se facă cu binecuvântare. Odată doi fraţi s-au sfătuit să postească şi să se roage într-un beci,

neştiuţi de nimeni. După o săptămână au venit la egumen şi i-au zis:

– Părinte, vă rugăm să ne spovediţi, că mâine vrem să ne împărtăşim.

– Dar unde aţi fost până acum?

– Am postit şi ne-am rugat în beci.

– Cine v-a dat binecuvântare să faceţi aceasta?

– Dar pentru post şi rugăciune mai trebuie binecuvântare?

– Eu nu vă mărturisesc până nu vă căiţi de neascultarea voastră, a zis bătrânul.

A doua zi fraţii s-au îmbolnăvit amândoi. Atunci stareţul a pus obştea la post şi rugăciune pentru ei, li s-a făcut Sfântul Maslu şi s-au vindecat. Aşa s-au izbăvit cei doi fraţi de neascultare.

13. Altădată un frate din mănăstire cerea să fie făcut călugăr. Dar stareţul Ioanichie, cunoscându-i inima, mereu îl amâna. Într-o zi, fratele a zis către stareţ:

– Mă duc la Târgu Neamţ să cumpăr timbre şi hârtie pentru cererea mea de călugărie.

– Nu te duce acum că este Postul Mare şi nu se cuvine să umblăm prin lume.

Fratele însă a plecat. Dar nu a mers decât un kilometru şi i-au ieşit înainte şapte duhuri rele în chip de oameni înfricoşaţi, care au început să-l bată cu toiege, zicând:

– Hai să-l prindem pe acesta, că a plecat din mănăstire fără binecuvântarea stareţului!

De frică, fratele a fugit în pădure. Apoi s-a întors la mănăstire, strigând:

– Nu mă lăsaţi, şapte după mine!

Părinţii, văzându-l stăpânit de duh necurat, l-au dus la o chilie şi au spus stareţului. Iar bătrânul i-a citit moliftele Sfântului Vasile şi a zis:

– Dezlegaţi-l şi daţi-i drumul.

– Dacă fuge iar?

– Nu vă temeţi. Dacă l-a dezlegat Dumnezeu, nu-l mai stăpâneşte vrăjmaşul.

Aşa s-a vindecat fratele. Din ceasul acela nimeni nu mai călca binecuvântarea stareţului.

14. Într-o iarnă, un frate a uitat beciul deschis şi au îngheţat cartofii. A doua zi a întrebat stareţul la trapeză:

– Cine a lăsat beciul deschis? Îl rog să-şi mărturisească greşeala aici, în public.

Dar nimeni nu recunoştea. Atunci bătrânul a zis:

– Dacă cel vinovat nu spune, o să-l certe Dumnezeu.

În clipa aceea, unul din fraţi a căzut la pământ cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci îndată a fost dus în biserică, i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a vindecat, căci Protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.

15. Odată bătrânul a pătimit o oarecare ispită din lucrarea vrăjmaşului. Deci, mustrându-se pe sine, a doua zi a spus în biserică:

– Părinţilor, de acum nu pot să vă mai fiu egumen şi părinte duhovnicesc, căci am greşit înaintea Domnului. Căutaţi alt povăţuitor în locul meu.

Iar părinţii i-au zis cu lacrimi:

– Părinte stareţ, nu ne lăsa sărmani, că n-are cine să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Să rămână păcatul asupra noastră, numai să nu ne laşi singuri.

– Rămân mai departe egumen, a spus bătrânul, numai dacă îmi făgăduiţi să împliniţi cuvântul meu.

– Facem orice ne vei spune, părinte.

Atunci s-a aşezat stareţul cu faţa în jos pe pragul bisericii şi a zis:

– Nu are parte de Hristos cel care nu va călca peste mine!

Deci au trecut toţi, călcând pe trupul lui. Aşa a rămas stareţul mai departe la conducerea mănăstirii, iar părinţii şi fraţii s-au folosit mult de smerenia bătrânului.

16. Pentru smerenia şi nevoinţa lui, Protosinghelul Ioanichie a ajuns sihastru şi duhovnic renumit în partea locului. La el veneau pentru sfat şi spovedanie numeroşi pustnici din împrejurimi, călugări, stareţi, episcopi şi mireni. Deşi era foarte canonic şi autoritar, totuşi pentru fiecare găsea cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare. Cel mai obişnuit canon pentru el era postul îndelungat, rugăciunea, îndeosebi Psaltirea, şi ascultarea desăvârşită. Veneau la bătrânul şi bolnavi pentru Sfântul Maslu, iar unii dintre ei se întorceau acasă sănătoşi.

17. Uneori venea la bătrânul câte un frate supărat de ispite, iar el îl învăţa, zicând:

– Nu ai binecuvântare să pleci nicăieri din mănăstire când eşti tulburat.

Că mintea tulburată nu poate niciodată să judece şi să ia o hotărâre după voia lui Dumnezeu.

18. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi sfătuia adeseori, zicând:

– Părinţilor, să nu uitaţi niciodată aceste trei lucruri: să aveţi frica lui Dumnezeu, să vă păziţi mintea curată şi să nu uitaţi pe „Doamne Iisuse!”.

19. Începând din anul 1941 s-au abătut multe ispite şi necazuri asupra Mănăstirii Sihăstria. Mai întâi a ars biserica împreună cu toată incinta. Apoi tâlharii au jefuit de mai multe ori acest sfânt lăcaş, bătând şi orbind pe stareţ. Din aceste pricini, o parte din călugări s-au risipit pe la alte mănăstiri. Atunci Părintele Ioanichie şi-a adus aminte de cuvintele marelui bătrân Gheorghe Lazăr, spuse cu 30 de ani mai înainte:

– Nu te fericesc că ai venit în locul acesta, că la sfârşitul vieţii o să ai multe ispite.

20. Spunea bătrânul ucenicilor săi că într-o noapte, pe când zăcea bolnav în pat, a intrat în chilia lui o femeie îmbrăcată cu bună cuviinţă şi, apropiindu-se de el, a zis:

– Nu te întrista, Părinte Ioanichie. De acum ne vom îngriji noi de acest sfânt lăcaş! Era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, protectoarea acestui smerit aşezământ călugăresc. Într-adevăr, din anul 1942 s-au simţit permanent acoperământul şi binecuvântarea Maicii Domnului peste Mănăstirea Sihăstria.

21. Odată s-a adunat în chilia stareţului toată obştea mănăstirii, pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Iar bătrânul a zis către toţi:

– Părinţilor, să nu vă descurajaţi că a ars mănăstirea. Că pentru păcatele noastre a ars şi pentru ca să se reînnoiască ctitorii. Sfinţiile voastre răbdaţi toate ispitele şi nu părăsiţi locul acesta sfinţit prin rugăciunile şi lacrimile înaintaşilor noştri. Numai să ţineţi cu tărie rânduiala acestei mănăstiri. Că cine nu ţine rânduiala locului, îl izgoneşte locul de aici.

În anul 1909, când am fost hirotonit preot, s-a apropiat de mine un călugăr bătrân din Mănăstirea Neamţ şi mi-a spus: „Să ştii, Părinte Ioanichie, că numai aceia pot sta la Schitul Sihăstria, care vor păzi rânduiala schimnicească de acolo. Adică nimeni să nu aibă ceva al său, ci toate să fie de obşte; să nu se săvârşească păcate trupeşti şi să nu se mănânce carne în mănăstire. De nu va păzi cineva rânduiala, nu va putea trăi în locul acela. Că locul acela este legat cu neschimbat legământ de şapte călugări sihaştri din Mănăstirea Neamţ, care au întemeiat Sihăstria în anul 1655”.

22. La urmă a adăugat stareţul şi aceste cuvinte:

– Ţineţi cu tărie la rânduielile călugăreşti şi nu lăsaţi nici într-o zi nesăvârşite dumnezeiasca Liturghie şi cele şapte laude. Că de veţi face aşa şi veţi duce viaţă curată şi veţi avea dragoste între voi, să ştiţi că Maica Domnului va ridica din cenuşă acest sfânt lăcaş şi veţi avea pace şi mântuire în locul acesta. Iar de nu veţi păzi cu sfinţenie pravila, postul şi datoriile voastre călugăreşti, să ştiţi că se va pustii iarăşi locul acesta. Că lui Dumnezeu mai mult îi place un loc pustiu şi curat, decât un loc cu călugări mulţi şi dezbinaţi.

23. După doi ani de suferinţă, stareţul Ioanichie a zis într-o seară către ucenicul său, ieromonahul Ioil:

– Marţi mă duc la Tata! Marţi mă duc la Tata!

Într-adevăr, marţi, 5 septembrie 1944, Protosinghelul Ioanichie Moroi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând în urmă o obşte aleasă de 40 de călugări. Aşa s-a nevoit şi aşa s-a săvârşit un mare stareţ al monahismului românesc.