Părintele Cleopa Ilie (1912-1998)

Părintele Cleopa s-a născut la 10 aprilie 1912 în comuna Sulița, județul Botoșani, primind din botez numele Constantin. În primele două luni după naștere, pruncul Constantin, viitorul Părinte Cleopa, era tot timpul bolnav. Neștiind ce să mai facă, mama lui s-a dus cu pruncul la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, care a sfătuit-o să dăruiască pe copil Maicii Domnului. Atunci mama s-a închinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, făcând trei metanii, și, căzând în genunchi, a zis plângând: „Maica Domnului, îți dăruiesc ție copilul acesta al meu, că este bolnav și plânge mereu. Fă ce știi tu cu el!”

După ce a fost dăruit Maicii Domnului, pruncul Constantin s-a făcut sănătos și nu a mai fost bolnav de moarte toata viața sa. Iar părintele Conon a zis mamei sale că acest copil o să trăiască cel mai mult dintre toți – iar cuvintele sale se vor dovedi adevărate.

Dorind de o viață duhovnicească mai aleasă,  cei trei fericiți tineri s-au sfătuit să îmbrățișeze viața călugărească. Primul care a plecat la mănăstire a fost fratele Gheorghe, mai întâi la Cozancea, apoi la Sihăstria, unde a devenit monahul Gherasim. Apoi i-au urmat și ceilalți doi, Vasile și Constantin, în anul 1929. Pentru a fi închinoviat la Sihăstria, Părintele Cleopa Ilie a trebuit să aștepte trei zile la poarta mănăstirii, această ispitire canonică fiind rânduită de starețul Ioanichie Moroi.

Prima ascultare încredințată la mănăstire fratelui Constantin a fost păstorirea oilor. Acolo, în seninul nopților și în sânul curat al naturii, a învățat el tainele Sfintei Scripturi, a deprins cuvintele Sfinților Părinți și a practicat o curată viață călugărească.

În iulie 1937, rasoforul Constantin, luat sub mantie de bătrânul și blândul schimonah Proclu Popa, a devenit monahul Cleopa, fiind călugărit de egumenul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi.
Bătrânul egumen, în vârstă de 82 de ani, era foarte bolnav. Nu mai putea sluji Sfânta Liturghie și cu greu spovedea și dădea sfaturi. În aceste condiții, Părintele Cleopa este rugat să accepte funcția de locțiitor de stareț. Temându-se de o asemenea răspundere, Părintele Cleopa a cerut o lună de răgaz, să se roage și să se mai gândească. Astfel, trecând o lună de rugăciune și așteptare, având și binecuvântarea Părintelui Paisie, Părintele Cleopa Ilie a luat conducerea administrativă a obștii.

Noul egumen era foarte prețuit, atât de obștea schitului, cât și de credincioșii refugiați aici, întrucât era foarte evlavios, postea mult, era blând, îi îmbărbăta pe toți, și îndeosebi avea darul cuvântului, prin care călăuzea și hrănea duhovnicește pe fiecare.

Părintele Cleopa Ilie nu voia să primească hirotonia, căci se temea de această mare răspundere înaintea lui Dumnezeu. Spovedindu-se la duhovnicul său și primind îndemnul de a primi preoția, Părintele Cleopa Ilie nu s-a mai împotrivit hirotoniei și așa, din ascultare, a fost hirotonit ierodiacon în ziua prăznuirii Sfântului Arhidiacon Ștefan, 27 decembrie 1944, iar preot la 23 ianuarie 1945, când se prăznuiește Sfântul Sfințit Mucenic Clement; nu după mult timp a fost numit oficial egumen al Sihăstriei.

În acea perioadă se simțea nevoia unei reîmprospătări duhovnicești în multe mănăstiri din Moldova. Și cum adevărata viată călugărească, în duhul Sfinților Părinți, în post, rugăciune, dragoste, sărăcie și ascultare, ce se ducea la Sihăstria, și avântul și creșterea sa duhovnicească, atrăgea atenția oricui, iar vestea despre vrednicul ei păstor, Părintele Cleopa Ilie, ajunsese departe, Preafericitul Patriarh Justinian a decis ca Sihăstria să ajute și alte mănăstiri. Astfel, în anul 1949, Părintele Cleopa Ilie este trimis ca stareț la Mănăstirea Slatina, împreună cu un grup de 23 de părinți.

Șapte monahi bătrâni a găsit Părintele Cleopa Ilie la Mănăstirea Slatina. Foarte curând, slujbele de zi și de noapte au intrat în rânduială, spovedania a devenit săptămânală, s-a înființat o școală monahală pentru frați.

În 1952 Mănăstirea Slatina devenise un adevărat focar duhovnicesc. Părintele Cleopa Ilie avea acum sub supraveghere duhovnicească opt mănăstiri, pe lângă Mănăstirile Slatina și Sihăstria, cu schiturile lor Rarău și Sihla, se adăugaseră Mănăstirile Orata, Cămârzani, Râșca și Moldovița, în care se introdusese de asemenea rânduiala ca la Sihăstria.

Din cauza persecuțiilor din partea autorităților hotărăște să se retragă în pădure. În locul retragerii sale, Părintele Cleopa Ilie și-a găsit adăpost într-un bordei în pământ, făcut de un pădurar credincios, care îi și aducea, cam la o lună de zile, un rucsac de cartofi și ceva pâine uscată, pentru a putea supraviețui.

În 1954, Patriarhul Justinian a obținut aprobare pentru cei doi nevoitori, Părinții Cleopa Ilie Arsenie Papacioc, ca să nu mai fie persecutați și să poată veni la Patriarhie. Aici au stat câteva luni și au fost trimiși la mai multe mănăstiri din jurul capitalei, pentru a spovedi și povățui pe călugări și pe maici. Apoi s-au reîntors la mănăstire, spre bucuria călugărilor și a credincioșilor.

Văzând situația grea din cauza persecuțiilor din partea autorităților, Părintele Cleopa, îndemnat de Duhul Sfânt, s-a retras din nou, pentru a treia oară, în munții Moldovei, la mult iubita sa liniște.
Pe măsură ce treceau anii, toți așteptau reîntoarcerea Părintelui Cleopa. Însă el nu venea, gândindu-se că, dacă se va reîntoarce, va fi iarăși arestat. Totodată se deprinsese cu liniștea și cu neîncetata rugăciune, iar mângâierile Duhului Sfânt îi odihneau sufletul ziua și noaptea.

În anul 1964, Dumnezeu ne-a binecuvântat țara cu puțină libertate; în luna august au fost eliberați toți deținuții politici închiși de regimul comunist. Părintele Ioanichie Bălan, ucenicul său, a mers în taină la bordeiul Părintelui Cleopa și l-a rugat, în numele întregii obști și al credincioșilor, să revină la mănăstire.

După o lună de zile, timp în care s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate voia Sa,  Părintele Cleopa s-a întors definitiv în Mănăstirea Sihăstria la 29 septembrie 1964.

În toamna anului 1974, Părintele Cleopa, împreună cu un grup de părinți din Sihăstria și alți pelerini din țară, au mers să se închine la Mormântul Domnului și la celelalte Locuri Sfinte.

La întoarcerea în țară, Părintele Cleopa a mărturisit unor ucenici că nu s-a simțit împlinit până nu s-a închinat la Mormântul Domnului și la Sfintele Locuri. După trei ani, în septembrie 1977, Părintele Cleopa Ilie, împreună cu alți părinți de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele stareț, Arhim. Victorin Oanele, și Părinții Ioanichie Balan și Vartolomeu Florea, au plecat în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, „Gradina Maicii Domnului”. Și acest pelerinaj l-a marcat profund pe Părintele Cleopa, și va povesti multor credincioși ce vor veni la chilia sfinției sale, despre obștea Schitului romanesc Prodromul din Sfântul Munte, despre nenumăratele icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.

Ajuns acasă, la Mănăstirea Sihăstria, cu nețărmurită dragoste și jertfelnicie, s-a pus în slujba aproapelui, mângâind, povățuind, îndreptând, uneori mustrând și rugându-se pentru toți cei care veneau la sfinția sa, iubindu-i duhovnicește pe toți și tuturor dorindu-le din tot sufletul mântuire.

Întrucât Părintele Cleopa era un iscusit autodidact, la îndemnul unor ierarhi și teologi a scris mai multe cărți: Predici pentru monahi (Urcus spre Înviere), Spovedania arhiereilor, Spovedania călugărilor, Spovedania preoților de mir, Despre credința ortodoxă, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Predici la duminicile de peste an, Valoarea sufletului, Despre vise și vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Acatistier, Versuri către Maica Domnului, cât și alte broșuri și convorbiri duhovnicești de folos sufletesc și de apărare a dreptei credințe.

Mulți ani de zile Părintele Cleopa s-a bucurat de sănătate trupească, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu un organism rezistent. Dar, după împlinirea vârstei de 70 de ani, se simțea tot mai obosit și suferind. Anii petrecuți în munți, ca și încercările prin care a trecut în perioada ateistă, l-au marcat profund.

Toate aceste suferințe l-au ținut pe Părintele Cleopa treaz, fiind mereu în așteptarea ceasului celui de pe urmă, cu gândul la Hristos și cu neîncetata rugăciune în inimă.

Către sfârșitul lunii septembrie, într-un asfințit de soare, Părintele Cleopa a cerut să se ducă în cimitir să vadă pentru ultima dată mormintele fraților săi, mormântul marelui stareț Ioanichie Moroi, mormântul duhovnicului său, ieroschimonahul Paisie Olaru, și mormintele celorlalți părinți și duhovnici mai vârstnici decât el. La toate mormintele s-a închinat sprijinit de ucenici, a sărutat sfintele cruci și a rostit câte o sfântă rugăciune, zicând: „Rugați-vă și pentru Cleopa păcătosul, că iată mâine, poimâine, ne întâlnim înaintea lui Hristos!”

După mărturia ucenicilor, de duminică 29 noiembrie seara până luni dimineața, timp de 11 ore, Părintele Cleopa a fost în răpire duhovnicească la cele cerești. În tot acest timp a stat pe scaun, nemișcat și fără a răspunde la întrebările ucenicilor.

Luni, 30 noiembrie, și marți, 1 decembrie, părintele a stat cu credincioșii și a dat sfaturi ca de obicei. Luni seara însă, în chip neobișnuit, Părintele Cleopa a cerut să i se citească rugăciunile dimineții, pentru că, deși nimeni nu știa, el se pregătea de călătoria către cele cerești. Marți, deși era foarte obosit, a primit pe toți cei ce au venit la dânsul. S-a culcat târziu, dând semne de mare oboseală. În cameră ardeau doar cele trei candele în fața icoanei Sfintei Treimi și una la icoana Maicii Domnului. Miercuri dimineață la ora 2,20, ucenicul său a auzit ca părintele respiră din ce în ce mai rar. Când s-a apropiat de el, părintele a răsuflat adânc și și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Astfel a plecat la cele cerești marele nostru duhovnic, arhimandritul Cleopa.

La sfârșitul slujbei de înmormântare, cântarea de biruință „Hristos a Înviat!” a umplut văzduhul, vestind credința tuturor că Părintele Cleopa Ilie a trecut din această viață la viața cea nepieritoare, devenind rugător pentru toți înaintea tronului Preasfintei Treimi.

Să nădăjduim și noi, păcătoșii, că acolo, în lumina cea neînserată, unde se bucură veșnic împreună cu cei aleși ai lui Dumnezeu, nu ne va uita la sfintele lui rugăciuni, mijlocind pentru noi ca să ducem o viața bineplăcută Domnului și să-L slăvim și noi împreună cu toți aleșii Săi în veci. Amin.

1. După naşterea pruncului Constantin, la 10 aprilie 1912, mama sa a văzut că nu mănâncă nimic. Atunci s-a dus cu el la Schitul Cozancea din apropiere, la vestitul duhovnic Conon Gavrilescu, ca să-i citească rugăciuni de sănătate.

– Ce să fac, părinte, cu copilul acesta? Mă tem să nu moară!

– Ştii ce să faci? Să-l dăruieşti Maicii Domnului!

– Cum să-l dăruiesc Maicii Domnului?

– Ia o lumânare şi un prosop, aşază pruncul înaintea icoanei Maicii Domnului, fă trei metanii şi spune aşa: „Maica Domnului, îţi dăruiesc ţie copilul acesta al meu care este bolnav. Fă ce ştii tu cu el!”.

Mama a făcut aşa şi de atunci pruncul Constantin s-a făcut sănătos şi nu a mai fost bolnav de moarte niciodată.

2. Tânărul Constantin a fost ales de Dumnezeu din copilărie să-I slujească toată viaţa. În fiecare sărbătoare mergea la biserică împreună cu fraţii săi, făcea sute de metanii, postea mult şi învăţase pe de rost multe rugăciuni şi acatistul Bunei Vestiri, pe care îl rostea zilnic în cinstea Maicii Domnului. Vara păştea oile împreună cu fraţii săi la Schitul Cozancea, aproape de pustnicul Paisie, care îi sfătuia şi-i binecuvânta.

3. Cei trei fraţi, hotărându-se să plece la mănăstire în Schitul Sihăstria, unde se nevoia Cuviosul egumen Ioanichie, s-au dus mai întâi să ia binecuvântare de la Schimonahul Paisie, povăţuitorul lor, care se nevoia în Schitul Cozancea. La întoarcere părinţii îi rugau să mai stea un timp acasă. Dar ei, întăriţi de harul Duhului Sfânt, au început să cânte într-un glas acatistul Mântuitorului: „Apărătorul cel mai mare şi Doamne, Biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbăvit de moartea cea veşnică, cele de laudă aducem Ţie...!”. Atunci părinţii, văzând râvna lor, au început să plângă cu lacrimi şi i-au lăsat să plece la mănăstire.

4. Mama copiilor suspina mereu pentru cei trei fii ai săi, plecaţi la mănăstire. Dar soţul ei, Alexandru, îi zicea: „Femeie hăi, lasă-i să se ducă la mănăstire! De ce n-am avut noi mintea lor când eram ca ei? Iată, mâine, poimâine plecăm şi noi la Domnul şi ce ne-a folosit nouă viaţa aceasta?”.

5. În toamna anului 1930 fraţii Vasile şi Constantin, având ascultarea la oi, le păşteau prin munţii Sihlei. Într-o după amiază a trecut pe poteca muntelui un episcop sfânt şi făcător de minuni, cu numele Ioan, refugiat din Rusia prin anul 1920. Episcopul, poposind puţin şi binecuvântând fraţii de la oi, a zis diaconului său, care ştia limba română, să-i zică fratelui Constantin:

– Spune-i fratelui Vasile să se pregătească, căci are de mers o cale lungă! Însă fratele Constantin, neînţelegând ce vrea să spună episcopul, i-a sărutat mâna şi s-a dus după oi. După şase luni de zile, fratele său mai mare, Vasile, s-a mutat la Domnul, împlinindu-se astfel profeţia episcopului Ioan.

6. După moartea fratelui Vasile, Părintele Cleopa a citit timp de 40 de zile o Psaltire pe zi, pentru a afla unde este sufletul lui. Când s-au împlinit 40 de zile de la moartea fratelui său, părintele a avut un vis. Se făcea că s-a deschis mormântul fratelui său, care se afla în partea dreaptă a altarului bisericii, capacul de pe sicriu s-a dat la o parte, iar din sfântul altar a început să curgă printr-o ţeavă peste mormântul fratelui său un izvor cu apă limpede ca de cristal. Şi cum curgea apa aceea, fratele Vasile se albea din ce în ce mai tare, iar chipul îi devenea tot mai strălucitor. Apoi s-a deşteptat ca din somn şi a spus: „Măi, frate, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”.

După aceea Părintele Cleopa a mers la egumenul schitului să-i spună visul, temându-se să nu fie înşelăciune diavolească. Părintele Ioanichie i-a spus: „Ai văzut, băiete? S-au împlinit 40 de zile. Ce nevoinţă mare avea acela! Ştia atâtea acatiste şi Psaltirea pe de rost. A murit martir în ascultare; până la ultima suflare s-a ţinut de oile mănăstirii. Ai văzut de unde vine izbăvirea şi izvorul? Din sfântul altar! Că acea apă pe care ai văzut-o închipuieşte Liturghiile care s-au slujit 40 de zile. Şi prin Liturghiile Bisericii şi cu cât a mai făcut el fapte bune, l-a spălat Dumnezeu şi l-a albit. N-a fost vis de la diavoli, ci ţi-a arătat Dumnezeu că rugăciunile Bisericii şi Liturghiile l-au albit”.

7. După mutarea la Domnul a fraţilor săi, Părintele Cleopa era foarte întristat pentru sfârşitul lor atât de timpuriu. Dar se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere unde anume sunt sufletele lor. Şi într-o seară a visat că s-a întâlnit cu fraţii săi, Vasile şi Gherasim, împreună cu surorile lor plecate la Domnul, într-o grădină minunată plină de flori şi bună mireasmă, cu pomi încărcaţi de roade, unde păsări cereşti cântau laude lui Dumnezeu. Toată noaptea aceea au petrecut-o plimbându-se şi cântând cu multă bucurie duhovnicească în grădina Raiului! La urmă fraţii şi-au luat rămas bun de la el şi, promiţându-i că se vor ruga pentru dânsul ca să fie cu toţii împreună, l-au îndemnat să facă ascultare şi să se roage neîncetat, că după o vreme va fi povăţuitor de suflete şi va veni şi el lângă dânşii. Apoi s-au depărtat săltând de bucurie, iar părintele s-a deşteptat din somnul său adânc. Era ora 5 dimineaţa.

8. După zece ani de ascultare a monahului Cleopa la oile schitului, părinţii din obştea Sihăstriei au urcat la stână pe munte, în vara anului 1942, şi i-au zis acestuia:

– Părinte Cleopa, iată schitul este ars de foc, stareţul nostru este greu bolnav la pat şi nu are cine conduce schitul. Te rugăm vino devale şi rânduieşte toate ascultările din schit, că te va ajuta Maica Domnului!

Atunci Părintele Cleopa le-a spus:

– Dacă este voia Domnului, fac ascultare! Dar mai întâi lăsaţi-mă să cer sfatul părintelui meu, pustnicul Paisie de la Cozancea.

După ce i-a scris, bătrânul a răspuns: „Părinte Cleopa, dacă obştea te-a ales, fă ascultare! Dar nu te bucura când te-or pune stareţ şi nu te întrista când te-or scoate din stăreţie! Roagă-te mai mult şi lasă-te în voia Domnului”. Aşa a ajuns Părintele Cleopa egumen la Schitul Sihăstria în anul 1942.

9. Mai târziu, mergând Părintele Cleopa cu căruţa la via schitului de la Buhuşi, l-a întâmpinat o creştină din partea locului, cu un rând de veşminte preoţeşti, un Liturghier şi un toiag şi i-a zis:

– Părinte, au rămas în casa mea aceste veşminte, cartea şi toiagul, de la un preot militar. Vă rog luaţi-le dumneavoastră la mănăstire, poate vă trebuie, că noi ne temem să le ţinem în casă!

– Bine, soro, i-a zis părintele. Le luăm la mănăstire!

Aceste trei daruri le-au socotit părinţii din schit ca un semn că monahul Cleopa va primi în curând preoţia, că va povăţui bine obştea fraţilor şi că îi va învăţa pe toţi calea mântuirii. Într-adevăr, după trei luni de zile, Părintele Cleopa a primit hirotonia în diacon la 27 decembrie 1944; iar la 23 ianuarie 1945 a fost hirotonit preot şi duhovnic, fiind numit egumen al Schitului Sihăstria.

10. În anul 1943 tatăl Părintelui Cleopa a plecat la Domnul, dar el nu s-a dus la înmormântare.

– De ce n-ai venit la înmormântarea tatei? l-a întrebat mama sa mai târziu.

– Eu am venit la mănăstire şi nu mai am tată şi mamă. Tată am pe Dumnezeu şi mamă am pe Maica Domnului!

– Dar eu nu sunt mama ta? a zis bătrâna plângând.

– Vino la mănăstire şi atunci eşti mama mea! a răspuns Părintele Cleopa.

Apoi bătrâna, rămânând singură în sat, s-a hotărât să vină şi ea la mănăstire şi să slujească lui Hristos. În toamna anului 1946 Părintele Cleopa a dus-o pe mama sa la Mănăstirea Agapia Veche, unde ea a fost călugărită, primind numele de Agafia, şi s-a nevoit 22 de ani. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos în vara anului 1968.

11. În toamna anului 1947, mergând Părintele Cleopa la Bucureşti să cumpere sfinte vase pentru noul paraclis, a fost invitat într-o seară la profesorul universitar Alexandru Mironescu, unde se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a început să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute, icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna singură, scoţând un sunet ca de harpă. A fost un moment foarte emoţionant, nemaiîntâlnit până atunci, încât toţi s-au minunat şi au dat laudă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, spunând cu lacrimi: „O minune! O minune a Maicii Domnului!”. Apoi ziceau: „Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”.

12. Părintele Cleopa împreună cu câţiva sihaştri din Munţii Sihlei şi ai Sihăstriei ştiau că în partea locului se nevoia, alături de pustnicii noştri, şi un mare sihastru rus, anume episcopul Ioan, făcător de minuni. Acest sfânt al zilelor noastre era refugiat în această zonă din cauza războiului şi terorii ateiste din Rusia şi îşi avea sălaşul în Munţii Neamţ din împrejurimi. Dar nimeni nu ştia viaţa şi bordeiul lui. Şi era plin de harul Duhului Sfânt, încât uneori se arăta oamenilor la vedere, iar alteori, asemenea sfinţilor de odinioară, nu-l putea vedea nimeni, chiar dacă trecea pe lângă el. Despre aceasta spunea fericitul episcop numai duhovnicului său, Ieroschimonahul Vasian de la Sihla († 1955), precum şi duhovnicului Teodul Varzare de la Mănăstirea Agapia († 1981).

13. Întâlnindu-se odată în pădure cu duhovnicul Teodul, la locul numit Poiana Trapezei, sfântul episcop Ioan i-a spus:

– Ştiu că te duci să te spovedeşti la Părintele Cleopa, dar astăzi nu este la Sihăstria, căci este chemat la Mănăstirea Neamţ la consiliu. Întoarce-te înapoi la Agapia şi vei veni în altă zi!

– Dar când să vin, preasfinţite?

– Nu te îngriji de aceasta sfinţia ta, că are Dumnezeu grijă de toate!

14. Altădată iarăşi venea Părintele Teodul la Părintele Cleopa pentru spovedanie, şi, ca prin minune, fiind înainte-văzător, sfântul episcop Ioan îl aştepta în marginea pădurii. Apoi i-a zis:

– Acum Părintele Cleopa este la mănăstire şi poţi să mergi la Sfânta Spovedanie. Şi eu mă duc adeseori la Sihăstria la Sfânta Liturghie, dar nu mă vede nimeni, cu darul lui Hristos!

15. După război mulţi răufăcători se adăposteau prin păduri şi făceau multe tâlhării pe la mănăstiri, prădând de mai multe ori Mănăstirea Sihăstria, încât Părintele Cleopa, stareţul mănăstirii, nu ştia ce să mai facă. Atunci a cerut sfatul Episcopului Valerie de la Mănăstirea Neamţ. Iar blândul episcop i-a spus:

– Părinte Cleopa, ştiţi ce să faceţi? Să faceţi privegherea Acoperământului Maicii Domnului în fiecare marţi seara şi să citiţi neîncetat la Psaltire câte două ore, când nu este slujbă, de la stareţ până la ultimul frate! Dacă veţi face aşa, Maica Domnului va îndepărta pe aceşti răufăcători, vă va păzi de tot răul şi vă va binecuvânta cu tot ce aveţi trebuinţă, iar Mănăstirea Sihăstria va fi păzită de orice primejdie!

Într-adevăr, cum a început să se citească la Psaltire ziua şi noaptea şi să se facă privegherea Acoperământului Maicii Domnului, îndată hoţii au dispărut din păduri, fiind prinşi, iar Mănăstirea Sihăstria a fost izbăvită de primejdii, fiind acoperită cu omoforul Maicii Domnului.

16. Tot în vara anului 1947, din lucrarea vrăjmaşului, oile mănăstirii s-au speriat într-o noapte şi o mare parte din ele s-au rătăcit în munţii Sihlei. Zadarnic le-au căutat fraţii, că nu le-au aflat. După zece zile, au spus de pierderea oilor Părintelui Cleopa. Atunci sfinţia sa a mers cu fraţii în biserică, s-au rugat Maicii Domnului pentru oile pierdute, au făcut câte trei metanii şi au plecat să caute oile în munţi. Apoi, cu mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, le-au aflat pe toate, fără să se piardă vreuna. După aceea, întorcându-se la mănăstire, au mulţumit Maicii Domnului că au aflat oile pierdute, cu rugăciunile Părintelui Cleopa.

17. În toamna anului 1947 Părintele Cleopa spovedea lumea ziua şi noaptea, încât nu avea timp nici să mănânce. Într-o noapte a venit la el o femeie deznădăjduită şi i-a spus plângând:

– Părinte, stau aici de şase ore şi vreau să mă spovedesc, că am păcate foarte mari pe suflet!

– Femeie, sunt obosit. Te rog să vii dimineaţă.

– Părinte, dacă nu mă primeşti acum la spovedanie, eu mă duc să mă omor! Uite, am şi o funie la mine! Am făcut păcate foarte mari şi am avortat mulţi copii. Primeşte-mă că nu mai pot răbda!

Atunci Părintele Cleopa a primit-o la spovedanie, a încurajat-o, i-a dat nădejde de mântuire şi a dezlegat-o de păcatele ei cele grele. A doua zi, femeia a luat agheasmă mare şi s-a întors liniştită şi împăcată la casa ei.

18. În primăvara anului 1948 Părintele Cleopa a rostit o frumoasă predică în cinstea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aceasta a supărat autorităţile locale, care s-au hotărât să-l închidă. Dar în acea noapte părintele s-a retras în Munţii Sihlei şi s-a nevoit acolo singur timp de şase luni de zile, pătimind multe ispite de la diavoli. Că uneori îl ameninţau cu năluciri, alteori îl chinuiau cu tristeţea, iar alteori îl ispiteau cu frică şi cu vise înfricoşate. Însă el, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile Maicii Domnului, pe toate le-a biruit.

19. Odată, terminând Sfintele şi Preacuratele Taine, pe care le purta la piept, s-a pregătit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, ca să se poată împărtăşi săptămânal. Dar, neavând cine să-i cânte la Sfânta Liturghie, a rânduit Dumnezeu să-i cânte un stol de păsărele, cum nu mai văzuse niciodată în viaţă. Şi cântau aşa de frumos acele păsări, încât Părintele Cleopa s-a uimit de glasul lor şi a înţeles că Dumnezeu le-a trimis, ca împreună să-L slăvească pe Hristos Dumnezeu. După ce s-a împărtăşit şi s-a terminat Sfânta Liturghie, acele păsări străine au zburat în adâncul munţilor şi nu le-a mai văzut.

20. După şase luni de zile, Arhimandritul Cleopa s-a reîntors din munţi, în toamna anului 1948. Iar în vara anului 1949 a fost trimis de patriarhul Justinian cu treizeci de călugări de la Sihăstria să reînnoiască Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, care era aproape pustie. Însă plecarea sa şi înjumătăţirea obştii a adus Mănăstirii Sihăstria multă întristare. Apoi, cu darul lui Hristos, în câţiva ani Mănăstirea Slatina, având în fruntea ei pe Părintele Cleopa, a ajuns cea mai organizată mănăstire din România.

21. În primăvara anului 1951 Patriarhul Justinian voia să transfere pe Părintele Cleopa cu 40 de monahi la Mănăstirea Neamţ, ca să facă aici cea mai mare lavră a monahismului românesc. Însă Arhimandritul Cleopa iubea mai mult liniştea şi rugăciunea şi nu voia să facă nimănui tulburare. De aceea s-a închis în taină în chilia sa, a postit desăvârşit o săptămână şi se ruga cu lacrimi Maicii Domnului să-l scape de această grea încercare. Ascultând Dumnezeu rugăciunea lui, în noaptea cea de pe urmă, pe când se ruga, i-a grăit Maica Domnului din icoană, zicându-i: „Nu te întrista pentru tulburările de la Mănăstirea Neamţ, că le voi linişti eu! Dar să nu fii în îndoială!”. Căci un gând îi spunea să se ducă şi alt gând să nu se ducă la Mănăstirea Neamţ. A doua zi, după Sfânta Liturghie, Părintele Cleopa a primit înştiinţare de la Patriarhie să rămână pe loc.

22. Văzând autorităţile de atunci că la Mănăstirea Slatina vin mulţi credincioşi, într-o noapte au arestat câţiva monahi. Atunci şi Părintele Cleopa, împreună cu ucenicul său, Ieromonahul Arsenie, au plecat în munţi a doua oară, aproape de Rarău, unde s-au nevoit împreună doi ani şi patru luni, răbdând multe necazuri, suferinţă, foame, prigoană şi ispite de la diavoli. În vara anului 1954 Patriarhul Justinian a obţinut de la autorităţi, cu voia lui Dumnezeu, libertatea Părinţilor Cleopa şi Arsenie de a face misiune prin mănăstiri, fapt care i-a bucurat pe toţi.

23. În anul 1956 Părintele Cleopa s-a reîntors la metanie în Mănăstirea Sihăstria şi făcea multă misiune duhovnicească cu rugăciunea şi cu cuvântul, împreună cu marele său duhovnic, Ieroschimonahul Paisie. Dar diavolul căuta prilej să tulbure din nou Biserica lui Hristos. Astfel, în primăvara anului 1959 a venit marea prigoană împotriva Bisericii şi mai ales a mănăstirilor. În decurs de câteva luni au fost izgoniţi din mănăstiri peste 4000 de părinţi şi fraţi, rămânând doar cei bătrâni. Atunci s-au vărsat multe lacrimi şi mulţi credincioşi adăposteau pe părinţi prin casele lor, până s-au reîntors la mănăstirile de metanie.

24. Văzând această mare prigoană asupra mănăstirilor, Părintele Cleopa s-a retras într-o noapte pentru a treia oară în Munţii Carpaţi. Acolo s-a nevoit peste cinci ani de zile în tăcere, în linişte şi rugăciune. Ultimii ani a stat împreună cu ucenicul său, ieromonahul Varsanufie. Şi atât de mult se bucurau de dulceaţa liniştii, încât nu voiau să se mai reîntoarcă la mănăstire.

25. Ne spunea ucenicul lui, Protosinghelul Varsanufie, că odată mergea Părintele Cleopa pe poteca unei păduri, şi a văzut venind spre el un tânăr necunoscut. Atunci părintele, nevrând să fie cunoscut, s-a rugat lui Dumnezeu să nu fie văzut de oameni. Astfel, prin minune, tânărul a trecut pe lângă el, dar nu l-a văzut, fiind acoperit de harul Domnului. Aceste fapte s-au petrecut de mai multe ori, Părintele Cleopa fiind acoperit cu darul lui Hristos, şi nimeni nu le ştia decât el şi ucenicul lui.

26. Având multă linişte la bordeiul său din pădure, Părintele Cleopa îşi împărţea timpul în trei părţi: rugăciune, citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi scrierea de cuvinte duhovniceşti, şi odihnă. Cea mai mare parte a timpului se ruga, făcându-şi toată rânduiala de preot şi pustnic în fiecare zi, până la 12–15 ore. Se ruga mult şi cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe, iar timpul liber rămas îl folosea la scrierea cărţilor sfinte, mai ales predici.

Din cărţile scrise de cuvioşia sa în liniştea munţilor amintim: Predici pentru monahi (Urcuş spre înviere), Predici la Duminicile de peste an, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Despre vise şi vedenii şi despre Sfânta Împărtăşanie, precum şi unele îndreptare de spovedanie pentru stareţi, ieromonahi, preoţi de mir, monahi şi credincioşi.

27. Odată ne spunea Părintele Cleopa că într-o sâmbătă după amiază s-a pregătit să scrie un îndreptar de spovedanie pentru arhierei, cu binecuvântarea patriarhului Justinian. Pe când voia să înceapă a scrie, a văzut în razele soarelui un Arhiereu îmbrăcat în veşminte, care strălucea de lumină şi care l-a binecuvântat cu ambele mâini pentru începerea acestui lucru sfânt. Atunci a înţeles că Însuşi Hristos l-a binecuvântat să înceapă această sfântă lucrare, pe care a săvârşit-o cu bine în adâncul munţilor!

28. În toamna anului 1964 Părintele Cleopa, cu darul lui Hristos, s-a reîntors în obştea Mănăstirii Sihăstria, la 29 septembrie. A fost o mare bucurie duhovnicească pentru călugări şi credincioşi. Din anul acela până la sfârşitul vieţii sale, adică timp de 34 de ani, cuvioşia sa era căutat de toţi: călugări şi mireni, ţărani şi intelectuali, tineri şi bătrâni, elevi şi studenţi, români şi străini. Toţi îl căutau, toţi îi cereau sfat duhovnicesc, toţi se simţeau bucuroşi în chilia lui şi aveau mare speranţă în rugăciunile cuvioşiei sale, căci era un mare duhovnic harismatic şi cunoscător desăvârşit al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi.

29. Ne spuneau adeseori credincioşii care veneau la cuvioşia sa pentru binecuvântare, că sunt fericiţi că l-au văzut pe Părintele Cleopa şi că le-a dat sfaturi duhovniceşti. Părintele îi îndemna să se roage şi ei, să se spovedească, să meargă regulat la sfânta biserică şi să facă fapte bune. Şi aşa li se împlineau cele de folos. Astfel ucenicii Părintelui Cleopa deveneau mai buni, mai milostivi, mai  râvnitori şi mai smeriţi. Iar bătrânul le amintea deseori cuvintele Psalmistului: Smeritu-m-am şi m-am mântuit.

30. Către călugări zicea uneori Părintele Cleopa: „Când ai intrat în mănăstire, ai murit lumii! Nu mai ai mamă, nu mai ai tată! Nu mai ai nimic cu prietenii, cu neamurile, cu rudeniile. Vai de noi dacă ne-om întoarce cu mintea înapoi în lume, să mai avem tată şi mamă, soră şi frate, prieteni, neamuri şi rudenii, casă şi moşie! O singură datorie mai au cei din mănăstire faţă cei de acasă. Să-i înveţe cuvântul lui Dumnezeu şi să se roage pentru mântuirea lor. Dar ca să se mai ducă să-i ajute pe ei, sau să plece din mănăstire, sau să fure din avutul mănăstirii să dea la ai săi, acela este al doilea Iuda, pentru că s-a lepădat de lume numai cu gura, iar cu inima este în lume”.

31. De multe ori spunea sfinţia sa ucenicilor: „Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: «Omule, ai greşit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii! Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti»”.

32. Altădată zicea: „Fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tatăl ceresc şi să zicem: «Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi!». Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură, ci din dragoste, ca să nu ne pierdem”.

33. După zece ani de la revenirea sa din munţi, Părintele Cleopa a plecat în pelerinaj la Mormântul Domnului cu câţiva ucenici. Timp de 30 de zile s-a închinat la toate locurile din Ţara Sfântă, începând de la Ierusalim şi până la Muntele Sinai. S-a rugat, a slujit Sfânta Liturghie, a privegheat la Golgota şi la Sfântul Mormânt şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru toate.

34. Dorind să se închine şi la Sfântul Munte Athos, în anul 1977 cuvioşia sa a mers în pelerinaj în Grecia cu un grup de ucenici. Aici iarăşi s-a rugat la sfintele moaşte şi la icoanele făcătoare de minuni, a săvârşit Sfânta Liturghie în mai multe mănăstiri, a cercetat pe unii din pustnicii români şi a ţinut câteva predici duhovniceşti la mănăstiri. Apoi a ajuns cu ucenicii săi până la Atena şi la Corint, după care s-a închinat la moaştele Sfinţilor Ierarhi Spiridon şi Nicolae, la care avea mare evlavie. De aici a făcut un scurt popas la Arhimandritul Iustin Popovici din Serbia şi apoi s-a reîntors în ţară.

35. În ultimii 20 de ani Părintele Cleopa n-a mai plecat nicăieri. Iubea mai mult liniştea, tăcerea şi singurătatea. Mai ales noaptea, după ce rămânea singur, se ducea la marginea pădurii şi se ruga lui Dumnezeu până după miezul nopţii, vărsând multe lacrimi. Apoi se întorcea la chilie, fără să ştie nimeni nevoinţa sa de taină. Astfel ziua o dăruia credincioşilor care veneau la el, iar noaptea o dăruia numai lui Hristos în taina inimii sale!

36. Dintre toate faptele sale bune, pe lângă rugăciune, post şi linişte, Părintele Cleopa iubea cel mai mult milostenia şi cuvântul duhovnicesc. Nimeni din mănăstire nu era mai blând, mai milostiv şi mai rugător ca Părintele Cleopa şi nimeni nu mângâia pe călugări, pe credincioşi şi pe săraci, ca sfinţia sa, căci avea darul cuvântului şi sfaturile lui se lipeau de inima lor, fiind umbrit de harul Duhului Sfânt.

37. De multe ori, la spovedanie, când fraţii spuneau că îi luptă patimile trupeşti, Părintele Cleopa le zicea: „Moartea, moartea, moartea..., sicriul, târnăcopul, hârleţul! Gândeşte-te la moarte şi la câtă necurăţie iese chiar şi din cea mai frumoasă femeie la câteva zile după moarte”.

38. Alteori zicea: „Cimitirul este facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor. Că auzi ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur: «Mergi la cimitire, o, frate, că acolo este şcoala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbeşte despre Dumnezeu!»”.

39. Spunea adeseori Părintele Cleopa: „Dacă vrem să mergem drept înaintea lui Dumnezeu, ne trebuie două ziduri până la moarte: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Care sunt acelea? Zidul din dreapta este frica de Dumnezeu, iar zidul din stânga este frica de moarte”.

40. De asemenea, părintele sfătuia pe fraţi amintindu-le cuvintele marelui duhovnic Vichentie Mălău: „Răbdare, răbdare, răbdare... şi când ţi se va părea că s-a sfârşit, o iei de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare... Dar nu până la prăşit, ci până la sfârşit”.

41. Mai zicea Părintele Cleopa că trebuie să avem convingerea că în fiecare clipă greşim şi nu este nici un moment în care nu mâniem pe Dumnezeu; de aceea nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.

42. Cuvioşia sa punea mare accent şi pe osândirea de sine, căci spunea: „Să nu zici la spovedanie că este de vină cutare, sau că este vinovat diavolul, că atunci râd diavolii de tine cu gura până la urechi! Ci să spui: «Părinte, eu sunt de vină, al meu este păcatul, a mea este rana»”.

43. Părintele Cleopa, când îndemna pe cineva să facă spovedanie generală, sfătuia să folosească un îndreptar de spovedanie. Apoi zicea că la sfârşit este bine ca penitentul să spună că pe toate cele scrise acolo le-a făcut. Pentru că dacă nu le-a făcut cu fapta, le-a făcut cu gândul.

44. Altădată spunea fraţilor: „Izvorul a toată răutatea şi a tot păcatul şi rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine, care este iubire neraţională faţă de trup şi este cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească. De aceea Mântuitorul, când a spus să urmăm Lui, a pus această condiţie: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine... Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfinţenie şi la Rai”.

45. Uneori spunea şi cum lucrează această patimă a iubirii de sine, apoi şi ce fiice izvorăsc din ea, rostind din memorie sute de păcate mari şi mici: „Mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine, închipuirea de sine, simţirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înălţarea de sine, cutezanţa de sine şi nesimţirea, care-i moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului, şi altele”.

46. Mai spunea că tot din iubirea de sine se nasc şi acestea: „Mândria, trufia, semeţia, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, ţinerea de minte a răului, dorinţa de răzbunare, lăcomia pântecelui, somnul prea mult, întunecarea minţii. Apoi păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpăţânarea, amărăciunea, ironia, ambiţia, înşelăciunea, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năprasnică, linguşirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a porunci la alţii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinţa, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în deşert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia, adică moleşeala voinţei. Şi altele, precum: iubirea de bani, de plăceri, de avere, de agoniseală, de slavă” şi alte multe păcate care se nasc din iubirea de sine.  „Deci, zicea el, nu putem spune la mărturisire că n-am greşit, pentru că totdeauna greşim lui Dumnezeu cu iubirea de sine, care în multe feluri şi chipuri ne robeşte pe noi. Iar vârfurile răutăţii care se nasc din iubirea de sine, adică slava deşartă şi mândria, le alungăm cu fapta bună făcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm atunci când punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu”.

47. Altădată spunea: „Dacă iubirea de sine este izvorul a toată răutatea, lepădarea de sine este rădăcina tuturor virtuţilor. Din lepădarea de sine izvorăsc alte virtuţi care se împotrivesc şi omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoştinţa de sine, desăvârşita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine şi la urmă dragostea şi înfrânarea”.

48. Spunea odată Părintele Cleopa: „Când nu avem simţirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră este oarbă, iar nesimţirea este moartea minţii. Mintea nu simte păcatul şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului. Şi nesimţirea se naşte şi ea tot din iubirea de sine. Nu este clipă şi nu este vreme în care nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu. Să avem încrederea aceasta şi să ştim, şi chiar de n-am simţit şi n-am ajuns la această convingere, să ajungem de-acum. Aşa trebuie să ne mărturisim. Pentru că am ajuns la convingerea asta, cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă şi mai puţin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu. Aceasta ştii când o simţi? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii şi când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputinţe care-l robesc simţitor şi gânditor. Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază a soarelui ar intra aici şi noi am sta deoparte, am vedea milioane de fire de praf care se învârt. Dar până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Aşa este şi cu sufletul nostru”.

49. Iarăşi zicea Părintele Cleopa: „În timpul rugăciunii celei curate, când se scaldă inima noastră în lacrimi şi fierbe în clocotul plânsului, după ce au trecut momentele acelea, atunci o să vezi câte milioane de neputinţe zac în mintea şi inima noastră. Şi acestea nu le simţim. Petrecem în nesimţire, în somn, în răspândire, în învârtoşare, în împietrire. Ni se pare că noi, «Slavă Domnului, n-am făcut cutare păcat!». Dar noi le avem pe toate şi suntem izvorul a tot păcatul şi a toată fărădelegea în orice clipă. De aceea, pentru că în fiecare clipă greşim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minţii, de rugăciune şi de umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”.

50. Zicea odată Părintele Cleopa despre rugăciune: „Mai întâi este rugăciunea gurii. Apoi este rugăciunea minţii. Dar rugăciunea minţii nu este desăvârşită. Dumnezeieştii Părinţi o numesc jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu un picior. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii. Iar când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii. La rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirul, de abia ajunge unul din zece mii”.

51. Altădată spunea: „Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor”.

52. Alteori zicea Părintele Cleopa: „Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi despre cămară, că este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii”.

53. Spunea odată părintele: „Prin rugăciune trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei, şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece”.

54. Despre vama imaginaţiei zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Aceasta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai. Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri,  ci vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia «pod al demonilor».

Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă), dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea. Deci în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

55. Iar despre vama raţiunii spunea: „Aici, la această vamă, care este la poarta inimii, o întâmpină pe mintea noastră alte duhuri rele, «teologii întunericului şi filosofii iadului», şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Căci mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei care hotărâm dacă dăm drumul la gânduri. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar cuvinte din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei, căci rolul lor este să te ispitească din Scriptură. Şi ne vin tot felul de raţiuni adevărate şi înalte în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi! Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!».

Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ. Tu te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând, adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)». Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea. Că diavolul are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit şi îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei, numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde. Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: «De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!». Şi diavolul râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, ci teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea «monologhie», adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe cananeianca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta! Iar noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă”.

56. Altădată zicea: „Îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, umerii, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc! Acum s-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune apostolul: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... Iar cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi mare căldură”.

57. Tot despre rugăciunea inimii mai spunea: „Dar nu-i temelia lucrării nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte. Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două, cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima, când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească pe care nu o poate descrie limba!”.

58. Uneori părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese, pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că de fapt nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună despre el că avea acele trăiri, ci fugind de laudele şi slava omenească.

59. Apoi zicea: „O să mă întrebaţi: «Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această rugăciune duhovnicească? Noi ne pierdem?». Nu! Însă, fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului. Dar ştii ce zice diavolul mândriei şi al nesimţirii, dacă avem o lacrimă la rugăciune? «Acum te-ai rugat straşnic!». Ehei! Şi cât îi de-acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea în creşterea ei nu are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi de aceea nu are margine”.

60. Mai zicea Părintele Cleopa: „Nu este în puterea omului a se sui pe treptele rugăciunii. A omului este numai voinţa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni înalte este o lucrare care depinde de darul lui Dumnezeu”.

61. Altădată ne spunea bătrânul: „Odată am fost arestat de securitate la Mănăstirea Slatina şi apoi dus la Fălticeni. Aici am fost bătut şi băgat într-un beci în care ardeau o mulţime de becuri. Toţi care intrau acolo ieşeau aproape nebuni. M-au băgat şi pe mine, ca să-mi pierd minţile. Nu mai vedeam cu ochii şi nu mai puteam de căldură. Atunci mi-am coborât mintea în inimă cu rugăciunea lui Iisus. După o oră m-au scos şi s-au mirat toţi că încă mai vorbeam şi mergeam fără să mă ţină nimeni”.

62. Altădată spunea părintele: „Când ne rugăm, să zicem cum putem. Sfântul Macarie ne povăţuieşte: «Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi, dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu, dar roagă-te adeseori!». Căci din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea cea adevărată. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: «Oare vom părăsi rugăciunea de cantitate?». Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. «N-o părăsim!». Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea”.

63. Părintele spunea că primul păcat care vine din partea raţională a sufletului este uitarea. Adică uităm de binefacerile lui Dumnezeu, de prezenţa lui Dumnezeu, de frica de Dumnezeu... Apoi, din uitare vine răceala. Iar trezvia se naşte din frica de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu se naşte din credinţă. Pe urmă zicea bătrânul: „În zadar faci mii de metanii şi ţii nu ştiu câte zile de post, şi alte nevoinţe mari, dacă nu-ţi păzeşti mintea. Căci zice Sfântul Isihie: «Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează». Iar paza minţii constă în trei lucruri: în a ne trezvi (a ne trezi cu mintea la cele ce gândim); a ne împotrivi păcatului cu mintea; apoi a chema pe «Doamne Iisuse» prin rugăciunea minţii. Căci atâta legătură are paza minţii cu rugăciunea inimii, cât are trupul şi sufletul. Iar a păzi mintea înseamnă a zdrobi capul şarpelui”.

64. Mai spunea Părintele Cleopa: „Fraţii mei, trebuie să avem inimă de fiu către Dumnezeu, minte de judecător către noi, iar către aproapele să avem inimă de mamă”.

65. Părintele dădea deseori la spovedanie şi acest sfat fraţilor: „Să faci ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» în minte şi în inimă. Atunci ai şi pe Marta şi pe Maria. Marta, adică trupul, lucrează, iar Maria stă la picioarele Domnului. Căci cel ce face ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» liturghie săvârşeşte, iar cel ce face ascultare fără rugăciune, argăţie împlineşte”.

66. Odată a spus Părintele Cleopa unui frate: „De-aţi şti cât mă rog eu noaptea cu lacrimi să aveţi dragoste între voi!...”.

67. Zicea uneori părintele: „Sfântul Isaac Sirul spune că semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vezi că te cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care este adevărata rugăciune”.

68. Altădată spunea: „Nu toate lacrimile sunt bune. Pe lângă lacrimile bune, care vin din dragostea de Dumnezeu, sau din frica de Dumnezeu, sau din frica de moarte sau de muncile iadului, sunt şi lacrimi fireşti şi lacrimi rele. Lacrimile mijlocii, adică fireşti, nu sunt nici bune, nici rele. Lacrimi fireşti sunt şi cele din boală, din suferinţă şi din tristeţe. Lacrimile rele şi osânditoare sunt cele care se nasc din slavă deşartă, sau din mânie, sau din dezmierdare, sau din pagube. Iar noi, ca nişte grădinari pricepuţi care-şi udă ogorul lor, trebuie ca toate lacrimile care ne vin, chiar dacă la început nu sunt dintre cele bune, să le întoarcem în lacrimi bune”.

69. Părintele sfătuia oamenii să nu creadă în vise şi vedenii, ci dimpotrivă, să le respingă cu smerenie, pentru a nu fi înşelaţi de diavol. Despre vise zicea: „Toate visele sunt de la diavoli. Doar cele care vestesc moarte şi judecată sunt de la Dumnezeu. Dar dacă te aruncă în deznădejde, şi acelea sunt tot de la diavoli”. Uneori mărturisea celor prezenţi cum fusese şi sfinţia sa încercat, pe când era în pustie, şi simţea o mireasmă de crini şi de trandafiri când voia să citească Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Dar părintele n-a vrut să primească aceasta, rugându-se Maicii Domnului să îndepărteze de la el acea mireasmă, ceea ce s-a şi întâmplat după 40 de zile.

70. Despre înşelăciunile vrăjmaşului mai zicea Părintele Cleopa: „Să ştiţi că cele mai multe suflete de creştini le duce diavolul în iad cu amânarea pocăinţei. La cei tineri le spune: «Eşti tânăr. Acum vrei să te spovedeşti? Acum vrei să te rogi sau să posteşti? Nu-ţi pierde timpul acum cu acestea. Trăieşte-ţi viaţa! Ai timp să te pocăieşti mai târziu». Celor maturi le spune: «Acum ai de crescut copii, ai de lucru. Mănâncă şi bea ca să ai putere. Te vei ocupa de suflet la bătrâneţe». Iar către cei bătrâni zice: «Toată viaţa te-ai ostenit şi ai muncit. Mai eşti şi bolnav şi neputincios. Şi poate nu mori chiar acum. Mai ai timp». Şi în acest chip, amânând pocăinţa pe mâine, pe poimâine, la anul, la bătrâneţe, ne înşală vrăjmaşul mântuirii noastre cu amânarea. Dar Dumnezeu spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”.

71. Pe când era în pustie, Părintelui Cleopa i s-a arătat demonul desfrânării şi i-a spus: „Ce-ar fi dacă vei cădea în păcat?”. Iar părintele a zis: „Oricând pot cădea, că ce-i bărbatul şi ce-i femeia? Putregai şi putoare sunt! Numai harul lui Dumnezeu ne ţine”.

72. Altădată, tot pe când era la pustie, îl chinuia iarăşi duhul desfrânării. Iar Părintele Cleopa a început să joace cu picioarele goale pe spini şi aşa a scăpat de acest demon cumplit.

73. Când îl întrebau fraţii din mănăstire ce mânca pe când era la pustie, părintele spunea că îi aducea un pădurar cartofi şi el făcea socoteala să-i ajungă cam unul pe zi. Dar unui părinte duhovnicesc apropiat, i-a spus că a mâncat şi pământ, dar nu voia să mai ştie ceilalţi.

74. Odată, pe când Părintele Cleopa era retras în munţi împreună cu ucenicul său, ieromonahul Arsenie Papacioc, s-a pornit o furtună în pădure. Părintele Arsenie îl chema pe Părintele Cleopa să vină lângă el, iar Părintele Cleopa stăruia să vină Părintele Arsenie lângă sfinţia sa. În cele din urmă, Părintele Arsenie a făcut ascultare şi s-a dus lângă Părintele Cleopa. În acel moment un trăsnet puternic a lovit chiar copacul sub care fusese adăpostit Părintele Arsenie. Iată ce înseamnă ascultarea!

75. Părintele Cleopa era şi un om al dreptei socoteli. De obicei, nu era pentru o nevoinţă exagerată, deşi sfinţia sa se nevoia mult în taină. Dar totdeauna sfinţii sunt aspri cu ei şi plini de dragoste faţă de ceilalţi. Uneori spunea că pădurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odată şi încarcă prea tare căruţa. Căci ştie că se va strica mai încolo, fiind încărcată prea tare. Pădurea se teme de cel ce ia câte un lemn, câte o mică sarcină. De acela se teme pădurea, că ştie că încet, încet, o taie pe toată.

76. Tot despre dreapta socoteală zicea părintele: „Spun Sfinţii Părinţi că «împărăteasa faptelor bune este dreapta socoteală». Mulţi s-au aruncat în potopul patimilor ca să scape pe alţii de la moarte şi s-au înecat pentru că n-au avut chibzuinţă şi dreaptă socoteală în viaţă. Toate faptele bune trebuie făcute

cu măsură şi dreaptă socoteală, adică să umblăm pe calea împărătească de mijloc, după darul, firea şi puterea fiecăruia, ca să nu cădem într-o parte sau alta, că «extremele sunt ale diavolului», cum spun dumnezeieştii Părinţi”.

77. Pe lângă alte daruri, Părintele Cleopa a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu o memorie rar întâlnită. După ce citea o carte de două ori, o putea spune pe de rost. De aceea cita cu uşurinţă din memorie zeci şi sute de pagini patristice şi biblice, ştia canoanele Bisericii pe dinafară şi ne încânta cu atâtea istorioare frumoase şi pline de dulceaţă.

78. Părintele avea mare evlavie la Maica Domnului şi la toţi sfinţii. Ne spunea un ucenic că l-a văzut pe Părintele Cleopa, pe când era internat în spital, cum citea Bogorodicina34 stând culcat pe pat şi având perfuzie la mână; şi zicea: „Nu pot lăsa pe Maica Domnului, că ea totdeauna m-a ajutat!”. Iar la Sfântul Maslu pomenea uneori sute şi sute de nume de sfinţi, căci ştia pe de rost numele celor mai mulţi sfinţi din calendar şi sinaxar. De asemenea a scris versuri religioase şi acatiste în cinstea Maicii Domnului şi a mai multor sfinţi.

79. Părintele Cleopa a fost şi un mare apărător al dreptei credinţe, alcătuind cărţi foarte valoroase despre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe. De asemenea, prin predicile sfinţiei sale, a readus la Biserica lui Hristos numeroşi oameni şi chiar grupuri întregi de rătăciţi de la dreapta credinţă.

80. Zicea Părintele Cleopa: „Cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am mai trăit pe pământ!”.

81. Toate lucrurile pe care le făcea Părintele Cleopa erau împodobite cu smerita cugetare. Că zicea: „Să nu spunem niciodată că am pus început bun. Noi nici nu ştim cum arată acel om care a pus început bun. Noi să ne rugăm: «Doamne, ajută-mi ca să pun început bun!»”.

82. Altădată zicea: „Părerea de rău completează fapta pe care nu ai făcut-o. De pildă, tu faci metanii. Cum făceam eu când eram acasă, că mă luam la întrecere cu fraţii mei, care face mai multe metanii într-o oră. Eu făceam 500 de metanii într-o oră, dar acum nu mai pot face nici una. Iar tu nu le faci cu mândrie, ci pentru păcatele tale. Şi mie îmi pare rău că nu pot face, şi zic: «Doamne, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!». Iar Dumnezeu le primeşte pe amândouă la fel.

83. Odată s-a dus un frate la spovedanie şi a spus: „Părinte Cleopa, n-am râvnă”. Părintele i-a zis: „N-ai? Smereşte-te! Nimeni nu s-a mântuit că a postit sau că a făcut altă nevoinţă. Ci spune: Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.

84. Altădată l-a rugat un ucenic pe părintele să-l pomenească la rugăciuni. Iar sfinţia sa i-a spus: „Rugăciunea mea este ca fumul lui Cain. Aşa se târăşte pe pământ!”.

85. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Cleopa: „Părinte, cum să citesc la Psaltire? Să mă gândesc când citesc că este scrisă ca pentru Prorocul David, sau că este scrisă pentru fiecare din noi, sau cum?”. Părintele i-a răspuns: „Să te gândeşti că eşti păcătos”.

86. Spunea odată Părintele Cleopa: „Diavolul a căzut din mândrie şi de aceea nu poate zice «Iartă-mă!». Aşa şi noi. Când vei vedea că cineva îţi cere iertare, şi tu nu zici: «Dumnezeu să te ierte!», eşti asemenea cu diavolul, care nu poate zice «Iartă-mă!». Sau dacă ai greşit ceva, şi nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici «Iartă-mă!». Şi chiar dacă nu eşti vinovat, să nu spui: «Nu vreau să zic „Iartă-mă!”. De ce să zic? El este vinovat, nu eu!». De aceea totdeauna să ne smerim”.

87. Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniştit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul şi-a găsit calul în ogradă şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

88. Odată o creştină care avea un mare necaz, a dat un pomelnic la Părintele Cleopa. După un timp femeia a revenit, spre a-i mulţumi cu lacrimi pentru ajutorul primit. Dar sfinţia sa îi spunea că nu-şi mai aminteşte nimic. Însă ea stăruia, amintindu-i împrejurările de atunci. Atunci, părintele a căutat prin buzunare şi a scos o hârtie boţită, întrebând-o dacă nu cumva acela este pomelnicul ei. Femeia recunoscând pomelnicul, părintele i-a spus: „Vezi, eu am şi uitat de atunci de el. Dar credinţa ta a lucrat şi Domnul te-a izbăvit de necaz”.

89. Altădată a venit o femeie împreună cu fiul ei la Părintele Cleopa. Când i-a dat binecuvântare, necunoscând-o mai dinainte, părintele a spus: „Numai mamă să nu fii!” Iar în predica din seara aceea a vorbit mai mult împotriva desfrânării şi a beţiei, patimi care îl stăpâneau pe fiul acelei mame. Apoi, ne-a mărturisit acea creştină, că fiul său, după plecarea de la mănăstire, a părăsit cu totul acele patimi, cu rugăciunile Părintelui Cleopa.

90. A spus odată Părintele Cleopa: „Un adevărat călugăr este bine să se împărtăşească din toate faptele bune câte puţin. Dar mai mult să prisosească smerenia, căci aceasta este poartă a Cerului; iar smerenia din ascultare se naşte. Cununa tuturor faptelor bune rămâne însă dragostea. Aceasta duce sufletul de la poarta Cerului înaintea tronului Preasfintei Treimi”.

91. Într-o zi, când un frate i-a arătat biserica nouă care se construia, lăudându-i frumuseţea, părintele i-a spus: „Da, frate. Dar să ştii că este mai greu să faci un călugăr adevărat, decât o catedrală”.

92. Părintele Cleopa repeta mereu: „Mâine, poimâine mă duc la Hristos! Mâine pleacă Moşul Putregai!”, „Mâine nu veţi mai vedea decât o cruce în cimitir!”, „Mâine, poimâine, veşnica pomenire Moşului Putregai!”, „Ia, un hârb legat cu sârmă!”, „Mâine mă duc la fraţii mei. Ei strigă la mine: «Hai, măi frate! Lasă vorba cu oamenii!»”.

93. De multe ori când cineva îi cânta „Mulţi ani trăiască!”, sfinţia sa îl oprea şi îi zicea: „Nu aşa, ci: «Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lui pomenire!»”. Sau zicea: „La mulţi ani, Moşul Putregai!”.

94. Inimile credincioşilor se umpleau de bucurie, auzindu-l pe părintele spunând: „Mânca-v-ar Raiul!” sau „Măi, n-am o traistă mare, să vă bag în ea şi să vă duc pe toţi la Rai! Să nu rămână unul!”.

95. Odată m-am dus să-i cer sfaturi Părintelui Cleopa. Iar sfinţia sa mi-a spus: „Părinte Ioanichie, am îmbătrânit în zile rele! Ce sfaturi să mai dau? Întotdeauna mi-am rănit ştiinţa gândului, învăţând pe alţii cele ce eu n-am lucrat. Îmi aduc aminte câteodată de marii nevoitori care au trăit mai demult în această mănăstire, care dormeau în sicrie şi se sileau la plângere şi lacrimi, dar eu stau ca o stâncă cu totul în nesimţire. Orice vorbesc pentru îndreptarea altora mă mustră mai mult pe mine decât pe ei, că nu fac cele ce zic, şi zilele se scurtează şi vremea sfârşitului nemerniciei mele pe acest pământ se apropie. Nu mai înşir multe, că niciodată nu voi putea spune întunericul răutăţilor mele. Iar sfinţia ta, care ai Sfânta Evanghelie şi izvoarele cele curate ale Sfinţilor Părinţi, nu căuta să te adăpi dintr-un pârâu sec şi glodos. Ai atâtea izvoare dumnezeieşti, care pot să-ţi răcorească setea cea duhovnicească şi să-ţi învioreze sufletul spre a-l face să zboare la cer. De aceea zic: Fericiţi sunt cei ce tac şi lasă să vorbească mai întâi faptele lor, apoi vorbesc şi ei din trăire proprie şi din prisosinţa inimii lor. Să ne ajute mila Domnului nostru Iisus Hristos tuturor şi mie păcătosului, ca să nu fim mustraţi în ziua cea mare a Judecăţii pentru cele ce am învăţat pe alţii, dar nu le-am făcut”.

96. Părintele Cleopa, având o viaţă sfântă, s-a învrednicit atât de darul sfinţeniei, cât şi de darul înainte vederii, căci aproape tot ce spunea cu cuvântul se împlinea cu fapta, fără ca el să ştie aceasta. De aceea călugării şi credincioşii erau atenţi la tot ce spunea cuvioşia sa şi ascultau sfaturile lui ca din gura Domnului şi astfel se întorceau mulţumiţi sufleteşte la casele lor.

97. Duminică, 29 noiembrie 1998, Părintele Cleopa a rămas pe scaunul său de spovedanie nemişcat, ca într-o răpire, cu ochii întredeschişi, timp de mai bine de unsprezece ore, fără să mai răspundă întrebărilor ucenicilor săi. Când şi-a revenit din această stare era foarte fericit, ca şi cum ar fi primit o descoperire tainică. În seara zilei de 1 decembrie 1998, fiind foarte slăbit şi obosit, Părintele Cleopa a spus către un preot care îi era foarte apropiat: „Părinte Mihail, iată ultimul meu cuvânt: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua nici ceasul când va veni Fiul Omului!” Apoi a mai zis: „Rugaţi-vă şi pentru mine! Rugaţi- vă!...”. A continuat să primească credincioşi şi călugări până mai târziu de ora 12 noaptea, iar în dimineaţa zilei de miercuri, 2 decembrie, la orele 2.20, Părintele Cleopa şi-a dat duhul în mâinile Domnului, împăcat cu Hristos, cu lumea şi cu sine, fiind plâns de sute de călugări şi mii de credincioşi.

98. Slujba înmormântării a avut loc într-o frumoasă zi de iarnă, cu soare, deşi în zilele de dinainte fusese frig şi înnorat, vremea încălzindu-se în chip minunat. Au slujit opt arhierei şi numeroşi preoţi, participând peste zece mii de credincioşi. Un ierarh care a participat la înmormântarea părintelui zicea că a venit atât de multă lume, pentru că şi Părintele Cleopa i-a iubit pe oameni, iar ei au simţit dragostea lui. De aceea au venit, ca să-l ajute şi ei acum pe sfinţia sa cu rugăciunea.

99. O credincioasă apropiată Părintelui Cleopa a venit de Sfintele Paşti la Sihăstria, dar n-a mai trecut pe la chilia părintelui, gândindu-se că nu mai are rost să treacă pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe când se odihnea la arhondaric, înainte de slujba Învierii, a avut un vis. Se afla în faţa chiliei Părintelui Cleopa, gândindu-se că el a murit şi deodată părintele a apărut în pragul uşii şi i-a zis:

– Hai înăuntru. De ce nu intri?

– Dar nu sunteţi mort, părinte? a întrebat ea.

– Tu nu vezi că sunt viu? a spus părintele.

A doua zi de Înviere femeia a mers la chilia Părintelui Cleopa şi s-a închinat la sfintele icoane, crezând cu tărie că el este viu şi se roagă pentru toţi care îi cer ajutorul. Totodată şi la mormântul părintelui din cimitirul mănăstirii vin zilnic zeci şi sute de pelerini din toată ţara şi de peste hotare, şi se închină cu evlavie, dobândindu-şi fiecare cele de folos după credinţa şi dragostea fiecăruia, uneori săvârşindu-se adevărate minuni.

100. În timpul vieţii Părintelui Cleopa, mulţi credincioşi români, şi chiar din alte ţări, poposeau la chilia sfinţiei sale, căutându-l ca pe un izvor de apă vie. Iar după moartea părintelui, în scurt timp viaţa şi învăţăturile lui s-au tipărit nu numai în România, ci şi în alte ţări, precum Grecia, Serbia, S.U.A., Italia, Polonia, Siria, Franţa etc. În acest fel părintele îşi continuă activitatea misionară şi după plecarea sa la cele cereşti, dovedindu-se a fi un adevărat părinte duhovnicesc şi stâlp al Ortodoxiei.