Monahul Veniamin Iorga (1891–1976)

Publicat

Acest călugăr nevoitor şi lucrător al rugăciunii lui Iisus era de loc din părţile Bârladului. În anul 1924 s-a călugărit în Schitul Muşunoaiele –Vrancea. După câţiva ani a intrat sub povăţuirea unui mare călugăr, anume Evghenie Dumitrescu de la metocul Ţifeşti – Vrancea.

Între anii 1957–1966 s-a nevoit la Schitul Bucium – Iaşi, iar ultimii zece ani a trăit în obştea Mănăstirii Sihăstria, unde s-a şi săvârşit.

1. Spunea Părintele Veniamin că după îndreptarea calendarului s-a răzvrătit în sufletul său şi, călcând porunca ascultării, s-a făcut sihastru în Munţii Vrancei. Trei ani s-a ostenit acolo singur, dar nu avea pace duhovnicească pentru că se despărţise de Biserică.

Atunci a venit la Părintele Evghenie şi l-a întrebat:

– Ce să fac părinte, că sunt tulburat?

– Dacă vrei să te mântuieşti, i-a răspuns bătrânul, intră din nou sub ascultarea Bisericii şi a unui stareţ; altfel îţi pierzi sufletul, căci eşti înşelat de vrăjmaşul.

– Mă primeşti în obştea sfinţiei tale?

– Vină, părinte, în căruţa ascultării. Numai să iei aminte, că aici poţi avea mai multe ispite decât în pustie. Că vii de la voia sfinţiei tale la voia altuia. Dar de vei face ascultare în tăcere şi rugăciune, vei afla multă linişte în suflet.

2. Împlinind Părintele Veniamin cu sfinţenie porunca ascultării şi mult ostenindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu paza minţii, a ajuns călugăr sporit şi plin de frica lui Dumnezeu. Că se ruga neîncetat şi toate le făcea cu binecuvântare.

3. Odată a zis către unul din părinţi:

– Dacă ne-ar judeca Dumnezeu după gânduri, cred că aproape nimeni nu  s-ar mântui. Că războiul gândurilor nu ne slăbeşte până la moarte.

4. Altădată l-a întrebat un alt părinte:

– Dacă nu săvârşim păcatul cu fapta, oare vom dobândi milă în ceasul judecăţii?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Mintea este totul, părinte. Aici se dă războiul. De războiul minţii depinde mântuirea sau osânda noastră. Că diavolii nici o clipă nu ne slăbesc. Dacă nu reuşesc să ne biruiască cu fapta, atunci ne luptă prin gânduri şi imaginaţii. Mare este războiul minţii! Mai ales la călugări. De aceea trebuie să ne rugăm neîncetat. O, să ne scape Dumnezeu de osânda cea de veci!

Şi îndată a început a plânge.

5. Apoi iarăşi a zis:

– Diavolul este acum îngăduit ca să lupte pe oameni şi să aleagă pe sfinţi. Că dacă nu ne-ar lupta, nu ne-am încununa. Mă luptă şi pe mine mereu. Vrea să mă tragă de partea lui. Iar eu, când văd că slăbesc, încep să strig din adâncul inimii: „Iisuse preadulce, nu mă lăsa! Maica Domnului, care ai născut pe Soarele Hristos, nu mă lăsa!”.

Apoi bătrânul din nou începu a plânge.

6. A zis odată către unul din părinţi:

– Mare lucru este călugăria! Să dăm slavă Împăratului şi Împărătesei că ne-au făcut fii ai luminii şi ai veşniciei. Că acesta este scopul nostru, să dobândim pe Domnul. Aceasta este tot ce dorim pe pământ. Ei, părinţilor, ce mare dar este fericirea cea de veci!

7. Zicea iarăşi Părintele Veniamin:

– Cincizeci de ani m-am luptat cu gândurile mele şi m-am biruit de ele!

Pentru aceasta mă întreb, oare voi vedea eu faţa lui Hristos? Oare voi dobândi îngeri buni în ceasul morţii? Oare voi câştiga atunci pe dulcele Iisus? Că trebuie să dau răspuns de fiecare cuget şi cuvânt.

8. Odată l-a întrebat un frate:

– Părinte Veniamin, cum te simţi în chilie?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Ce folos că am linişte în chilie, dacă am tulburare în cap. Că războiul gândurilor nu ne slăbeşte, până ce ne vom muta din cortul acesta.

9. Altădată zicea bătrânul:

– Mai de preţ era coliba Sfântului Ioan Colibaşul decât chilia mea. Că eu mă amăgesc de gânduri, de mâncare şi de somn. De aceea zic Sfinţii Părinţi că „somnul mult este icoana morţii”. Ne trebuie multă smerenie, părinte. Că dacă cel dinăuntru nu este călugăr, toate sunt în zadar!

10. Într-o zi l-a întrebat un frate:

– Părinte Veniamin, mai ai rude acasă?

– De când am venit să slujesc lui Hristos, a răspuns bătrânul, n-am mai fost prin sat, nici n-am scris cuiva, ci pe toate le-am lăsat pentru mila Lui cea mare.

11. I-au zis fraţii iarăşi:

– Părinte Veniamin, dă-ne cuvânt de folos.

– Ei, părinţilor, a răspuns el, mare dar este călugăria! Să slăvim pe Hristos Împăratul şi pe Maica Luminii, că altă nădejde nu avem. Să ne păzim mintea curată şi să ne izbăvească Dumnezeu de desfrânare. Că acesta este cel mai greu război al călugărului. Iar pentru gânduri să ne pocăim cu lacrimi întotdeauna.

12. În anul 1966, dorind să se retragă la linişte, nu-i dădea mitropolitul binecuvântare.

– Părinte Veniamin, zicea el, rămâi la Bucium, că, iată, am făcut chilii noi pentru călugări.

– Înaltpreasfinţite părinte, acestea sunt pentru generaţiile viitoare. Iar mie, daţi-mi voie la Mănăstirea Sihăstria, că acolo vreau să mor!

13. Odată i-a cerut stareţul cuvânt de folos, iar bătrânul a răspuns:

– Să conduci mănăstirea cum te va lumina Dumnezeu, dar să ai multă dragoste şi răbdare.

14. Uneori zicea cu lacrimi către ucenicul său:

– Mântuirea, frate, mântuirea s-o câştigăm! Oare puţin lucru este aceasta?

15. Acelaşi ucenic i-a cerut odată cuvânt de folos. Iar bătrânul i-a zis:

– Frate, caută pe altul mai învăţat să-ţi dea cuvânt de folos. Iar dacă vrei să primeşti, păzeşte aceste trei lucruri: să nu te împrieteneşti cu femei, să nu bei vin şi să ai smerenie adâncă.

16. De ziua Sfântului Gheorghe, stareţul a servit pe părinţi cu plăcinte şi vin. Iar Părintele Veniamin, văzând aceasta, a zis, suspinând:

– Astăzi sfântul mucenic a fost tras pe roată pentru Hristos, iar noi îl serbăm cu vin şi cu plăcinte!

17. Un duhovnic l-a întrebat pe bătrânul:

– De câte ori te împărtăşeşti, Părinte Veniamin?

– O dată pe lună mă împărtăşesc, căci aşa obişnuiesc. Trei săptămâni mănânc o dată pe zi, iau parte la toate slujbele, citesc la Psaltire şi zic rugăciunea lui Iisus. În săptămâna a patra nu mănânc nimic miercurea şi vinerea. Iar sâmbăta primesc cu mare bucurie pe Hristos, mărgăritarul cel nepreţuit.

18. Într-o zi, un părinte i-a dat un pahar cu must din miere de albine. Iar bătrânul, gustând puţin şi mulţumind, a zis:

– Nu vreau să beau mai mult, că-mi obosesc mintea şi pe urmă încep gândurile rele.

19. Spun părinţii despre dânsul că veneau uneori călugări şi chiar mireni şi-i cereau binecuvântare. Iar bătrânul, plin de bucurie şi cu ochii în lacrimi, răspundea:

– Acestea sunt zisele mele cele de pe urmă: Să se milostivească bunul Dumnezeu şi să ne arunce pe toţi în raiul desfătării şi în veşnicele bunătăţi cu tot neamul ce ne aparţine!

20. Într-o zi Părintele Veniamin se ruga afară culcat pe pernă, că era bolnav. Apoi, plângând cu braţele întinse spre cer, a zis:

– Doamne, aproape 60 de ani am în călugărie şi încă nu am pus început bun! Că vrăjmaşul mă biruieşte cu gândul slavei deşarte.

21. În altă zi l-a întrebat ucenicul:

– Părinte Veniamin, eşti bolnav de n-ai venit azi la biserică?

– Eu sunt întotdeauna în biserică! a răspuns bătrânul.

22. Altădată l-au întrebat părinţii:

– Cum te mai simţi, Părinte Veniamin?

Iar el a zis:

– Suflet mort în trup viu! Trupul acesta nu vrea să se lase străbătut şi condus de minte. Şi dacă îi mai dai mâncare multă şi vin, te ucide cu totul.

23. L-a întrebat duhovnicul într-o zi:

– Părinte Veniamin, de câţi ani n-ai mai băut vin?

– De treizeci şi patru de ani.

– Pentru că te-ai împărtăşit astăzi, bea acest pahar cu vin.

Şi a răspuns bătrânul:

– De ascultare îl iau. Dar dacă mă sileşti să mai beau unul, nu mai fac ascultare.

24. Părintele Veniamin avea mare evlavie către Maica Domnului, pe care o lăuda ziua şi noaptea. Uneori zicea către părinţi:

– O, bunătate a Împăratului, că ne-a dat pe Maica Sa să fie Maica noastră, Împărăteasă, Stăpână, Doamnă, Mamă prea scumpă şi prea dulce. O, bunătate a Împăratului Hristos!

25. Un părinte i-a cerut cuvânt de folos. Iar bătrânul a zis:

– Să mulţumeşti Maicii Domnului care a făcut cu noi negrăită milă. Că ne-a scos din lume şi ne-a adus în sfânta mănăstire!

26. Acelaşi părinte l-a întrebat:

– Ce este mai de nevoie creştinului spre a se mântui?

Iar bătrânul a răspuns:

– Dacă nu avem smerenie nu ne putem mântui!

27. Într-o zi l-a întrebat unul din părinţi:

– Mă cunoşti, Părinte Veniamin?

– Să te cunoască Dumnezeu! a răspuns el.

– Roagă-te pentru mine, Părinte Veniamin.

– Du-te la altul mai vrednic, a zis bătrânul cu glas smerit.

28. Cu două zile înainte de obştescul sfârşit, a venit la Părintele Veniamin un doctor şi i-a zis:

– Sunt doctor. Cu ce ţi-aş putea fi de folos?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Da, eşti doctor. Dar eu mă duc la Doctorul Cel de sus, care vindecă şi trupul şi sufletul.

29. Fiind aproape de ceasul cel mai de pe urmă, a zis către toţi:

Durerile morţii m-au înconjurat (Ps. 17, 5). Apoi a adăugat: Mâine mă duc! Mâine mă duc!

După o zi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, având pe buzele sale rugăciunea lui Iisus.