Acesta era frate cu rasoforul Vasile Ilie, pe care l-a odrăslit aceeaşi familie aleasă din comuna Suliţa – Botoşani. Arzând pentru dragostea lui Hristos, în anul 1926 a intrat în nevoinţa călugărească la Schitul Cozancea – Botoşani. Acolo a fost doi ani ucenic al unui îmbunătăţit sihastru: schimonahul Paisie Olaru. În anul 1927 a venit la Mănăstirea Sihăstria, unde s-a nevoit încă 6 ani în desăvârşită ascultare, în rugăciune şi în cugetare la cele veşnice.
Ascultarea lui, ca şi a fraţilor săi, a fost păstoritul oilor mănăstirii. După o nevoinţă rar întâlnită, monahul Gherasim Ilie – acest fiu al ascultării şi al neadormitei rugăciuni – şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în vara anului 1933.
1. Pe când era ucenic la Schimonahul Paisie în Schitul Cozancea, l-a trimis bătrânul la o ascultare. Fratele Gheorghe, însă, umblând după sfatul minţii sale, a intrat în chilie şi a lăsat pe masă această scrisoare: „Iartă-mă, Părinte Paisie, eu am plecat în pădure pentru cinci zile să mă pocăiesc”. Mai târziu, citind bătrânul scrisoarea, zise: „Acest lucru este din ispita diavolului şi nu-i va fi de folos, că este fără binecuvântare!”.
La miezul nopţii bătu cineva în uşa chiliei!
– Binecuvintează, Părinte Paisie, şi mă iartă pe mine, păcătosul!
– Cine eşti? întrebă bătrânul.
– Fratele Gheorghe, păcătosul.
– Cum se poate asta? Fratele Gheorghe este plecat în pădure să se pocăiască pentru cinci zile!
– Iartă-mă, părinte, că am greşit!
– Dumnezeu să te ierte, frate. Intră în chilie şi spune-mi ce ţi s-a întâmplat.
– De mult voiam să mă rog singur câteva zile. Deci am luat Ceaslovul şi m-am ascuns în pădure, într-o groapă. Acolo am început a face metanii şi a mă ruga cu lacrimi. Pe la miezul nopţii aud lângă mine un glas înfiorător: „Ce faci aici?”. Mă întorc şi văd un arap uriaş cu chip înfricoşat. Era vrăjmaşul. Atunci, cuprins de frică, am luat Ceaslovul şi am fugit la chilie. Din ceasul acela ucenicul n-a mai făcut nimic fără binecuvântare.
2. După primirea schimei monahale, Părintele Gherasim şi-a înmulţit nevoinţa. Repeta zilnic Psaltirea şi cele şapte laude pe care le ştia pe de rost, iar noaptea făcea sute de metanii cu rugăciunea lui Iisus. Era un suflet foarte nevoitor, tainic şi avea mare evlavie către Maica Domnului. Vorbea puţin şi avea darul lacrimilor.
3. Părintele Gherasim purta cu sine întotdeauna icoana Maicii Domnului. O învelea într-un şervet curat, o punea în traistă, alături de Vieţile Sfinţilor şi pleca cu oile la păscut. În pădure, agăţa icoana în trunchiul unui fag, citea acatistul Bunei Vestiri şi făcea metanii. Odată, pe când se ruga, a început a plânge în hohote înaintea icoanei Maicii Domnului. Trecând pe acolo, un pădurar l-a întrebat:
– Ce ţi s-a întâmplat, părinte, de plângi aşa?
– M-am lovit la un picior.
– Lasă, frate, că o să-ţi treacă!
– Să dea Dumnezeu să-mi treacă!
Aşa îşi ascundea Părintele Gherasim nevoinţa.
4. Acest tânăr ostaş al lui Hristos avea şi o altă nevoinţă de taină. Totdeauna cugeta la moarte şi la ceasul înfricoşatei judecăţi. Când auzea că vreun părinte este greu bolnav, se ducea lângă el, îi spunea cuvinte de mângâiere, se ruga pentru dânsul, îi citea din sfintele cărţi, apoi începea să verse lacrimi.
– De ce plângi, Părinte Gherasim? îl întreba bolnavul.
– Plâng pentru că mi se apropie ceasul morţii, iar eu încă nu m-am pregătit!
5. Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea în cimitir şi acolo se ruga şi plângea singur. Iar în chilie îşi făcuse, în loc de pat, un sicriu în care se odihnea câteva ceasuri.
Într-o zi i-a zis un părinte:
– Câte sicrie de acestea o să putrezească până vei muri sfinţia ta!
– Eu cred în bunul Dumnezeu – a răspuns el – că acesta îmi va fi mie casa de veci!
După puţină vreme cuvântul lui s-a împlinit.
6. În primăvara anului 1933 egumenul mănăstirii a cumpărat câteva hectare de teren lângă Târgu Neamţ, pentru nevoile obştii. Auzind de aceasta, monahul Gherasim a oftat adânc şi a zis către toţi:
– Părinţilor, de acum s-a dus liniştea şi pacea duhovnicească a călugărilor din mănăstirea noastră!
Un an mai târziu cu toţii ziceau:
– Câtă dreptate a avut Părintele Gherasim.
7. Odată s-a îmbolnăvit Părintele Gherasim şi i-a zis egumenul:
– Să-ţi aducem un doctor, să te faci sănătos?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi:
– Iertaţi-mă, părinţilor, eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea necaz şi boală, numai să mă mântuiesc. Deci dacă Dumnezeu a făcut milă cu mine, eu să mă împotrivesc? Lăsaţi-mă în mâna şi în voia lui Dumnezeu, că boala este spre mântuirea mea.
8. Fiind bolnav, Părintele Gherasim nu mai putea sta în picioare la slujbe. Dar de la Sfânta Liturghie nu lipsea. Stătea fie în strană, fie jos, rezemat de o pernă.
– Părinte Gherasim, îi spuneau ceilalţi, de ce nu stai la chilie până te faci mai bine?
– Părinţilor, iertaţi-mă pe mine, păcătosul, am venit să mai ascult o Sfântă Liturghie. Poate aceasta este ultima din viaţa mea. Că nici o slujbă nu-i mai de nevoie pentru mântuirea noastră decât dumnezeiasca Liturghie.
9. Într-o zi a murit un călugăr bătrân. Atunci Părintele Gherasim a zis către toţi cu lacrimi:
– Să ştiţi, părinţilor, că după Părintele Vasile mie îmi vine rândul să plec din viaţa aceasta.
Într-adevăr, în ziua de 14 septembrie 1933 mult răbdătorul Gherasim Ilie şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, culcat în sicriul pe care singur şi-l făcuse. Sub căpătâi i s-a găsit această scrisoare, adresată fratelui său mai mic, care avea să fie arhimandritul Cleopa de mai târziu: „Iubitul meu frate Constantin,
Să ştii că pe frăţia ta te va ţine Dumnezeu mai mult în această viaţă. Deci te rog să nu mă uiţi pe mine, păcătosul, la sfintele rugăciuni. Căci şi eu, cu multe lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu pentru tine şi pentru toţi fraţii, ca să vă aducă Domnul pe calea mântuirii!”.